Znam că nu sunt perfectă, dar nici tu nu ești ceea ce am visat: Povestea destrămării unei căsnicii

— Ioana, iar ai uitat să plătești factura la gaze? Vocea lui Dănuț răsuna din bucătărie, ascuțită ca o lamă. M-am oprit în prag, cu mâinile reci strângând sacoșa cu pâine și lapte. Ploua afară, iar în sufletul meu era la fel de mohorât ca cerul de noiembrie.

— Nu am uitat, doar că nu am avut bani săptămâna asta. Știi bine că salariul meu abia ajunge pentru mâncare și grădinița lui Vlad.

Dănuț a oftat teatral, trântind cana pe masă. — Mereu ai o scuză. Mereu e vina altcuiva. Nu știu ce m-a apucat să cred că o să fie altfel cu tine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discuția noastră aluneca pe panta reproșurilor. Dar de data asta, ceva s-a rupt definitiv în mine. M-am uitat la el, la bărbatul care odinioară îmi promitea stelele și mă făcea să râd până la lacrimi. Acum, între noi era doar un zid de tăcere și neînțelegeri.

Când l-am cunoscut pe Dănuț, eram amândoi studenți la Litere. El scria poezii, eu visam să devin profesoară. Ne plimbam nopți întregi prin Iași, vorbind despre cărți și viitor. Îmi plăcea felul în care mă privea, ca și cum aș fi fost singura femeie din lume. Ne-am căsătorit repede, convinși că dragostea noastră va învinge orice.

Dar viața nu e poezie. După ce s-a născut Vlad, totul s-a schimbat. Dănuț a început să lucreze la o firmă de asigurări, iar eu am rămas acasă cu copilul. Banii nu ajungeau niciodată, iar oboseala ne făcea irascibili. El venea târziu acasă, eu îl așteptam cu ciorba pe masă și ochii roșii de plâns.

— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să trag singur la căruța asta! a urlat el într-o seară, când i-am spus că Vlad are nevoie de ghete noi.

— Nici eu nu mai pot! am izbucnit. Dar tu nu vezi că suntem doi străini? Când ai râs ultima dată cu mine? Când m-ai întrebat dacă sunt bine?

A tăcut. S-a ridicat și a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă și lacrimile curgând fără oprire.

Mama îmi spunea mereu: „Căsnicia e muncă grea, fată dragă. Nu te aștepta să fie ca-n filme.” Dar eu visam altceva. Visam să fiu iubită, respectată, să simt că am un partener adevărat lângă mine. În schimb, mă trezeam în fiecare dimineață cu inima grea și dorința de a fugi undeva departe.

Într-o duminică, la masa de prânz, Vlad a întrebat:

— Mami, de ce nu mai râdeți niciodată?

Am simțit cum mă sufoc. Dănuț s-a uitat la mine scurt, apoi și-a mutat privirea spre farfurie.

— Suntem obosiți, puiule. Atât.

Dar nu era doar oboseala. Era dezamăgirea care ne măcina încet-încet pe amândoi. Erau visele pe care le îngropasem sub facturi neplătite și certuri mărunte.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am încercat să vorbesc cu Dănuț.

— Îți mai amintești când îmi scriai poezii? Când îmi spuneai că sunt tot universul tău?

A zâmbit amar.

— Eram tineri atunci. Acum avem alte griji.

— Dar nu putem trăi doar din griji! Nu vezi că ne pierdem?

A dat din umeri.

— Poate că n-am fost făcuți să fim împreună. Poate că ne-am mințit singuri.

Cuvintele lui au durut mai tare decât orice ceartă. Am simțit cum se prăbușește tot ce construisem împreună. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilul nostru, la promisiunile făcute în fața altarului, la toate momentele frumoase care păreau acum atât de departe.

A doua zi am mers la mama. Am plâns în brațele ei ca un copil speriat.

— Ce să fac? Nu mai știu cine sunt lângă el…

Mama m-a mângâiat pe păr.

— Uneori trebuie să alegi între a te sacrifica pentru familie și a te salva pe tine însăți. Nimeni nu poate decide în locul tău.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. Am încercat să repar lucrurile: am propus să mergem la consiliere de cuplu, să ieșim împreună măcar o dată pe lună, să ne redescoperim. Dar Dănuț era mereu prea obosit sau prea ocupat.

Într-o zi l-am găsit pe balcon vorbind la telefon cu cineva. Vocea lui era caldă, blândă — o voce pe care nu o mai folosea cu mine de mult timp.

— Da, sigur că vin mâine… Mi-e dor să te văd…

Când m-a văzut în ușă, a închis repede telefonul.

— Cine era? am întrebat cu voce tremurată.

— Un coleg de la muncă… Nimic important.

Dar știam adevărul. L-am simțit în felul în care mă evita, în privirile furișe spre ecranul telefonului.

În seara aceea i-am spus:

— Dacă ai pe altcineva, spune-mi acum! Merit măcar atât!

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu ce vreau… Poate că nici nu mai contează…

Am decis atunci că nu mai pot trăi așa. Am început demersurile pentru divorț. Vlad a plâns mult când i-am spus că tata va locui în altă parte. Eu am plâns și mai mult după ce el a adormit.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Sunt profesoară suplinitoare la un liceu din oraș și mă străduiesc să-i ofer lui Vlad tot ce pot: dragoste, stabilitate, speranță.

Uneori îl văd pe Dănuț pe stradă — are mereu privirea pierdută și pașii grăbiți. Nu ne salutăm decât formal, ca doi cunoscuți întâmplători.

M-am întrebat adesea unde am greșit și dacă puteam salva ceva din povestea noastră. Poate că niciunul dintre noi nu era ceea ce celălalt visa — dar oare cine este cu adevărat pregătit pentru realitatea unei căsnicii?

M-a schimbat această experiență? Cu siguranță da. Am învățat că uneori trebuie să renunți la iluzii ca să poți merge mai departe. Dar încă mă întreb: cât din vina destrămării unei relații aparține fiecăruia dintre noi? Și oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat pentru visele pe care le-am pierdut?