Milionarul în șorț: Ce am descoperit la casa patru din magazinul meu

— Nu mai pot, domnule! Nu mai pot! — vocea Irinei, casiera de la casa patru, răsuna printre rafturile cu detergenți. M-am oprit brusc, cu o sticlă de apă în mână, ascuns sub șapca mea veche și geaca ponosită. Nimeni nu știa cine sunt. Pentru ei eram doar un client oarecare, nu proprietarul magazinului.

Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar eu, Mihai Popescu, milionarul care nu-și mai găsea locul printre cifre și contracte, am decis să-mi vizitez magazinul din cartierul Rahova. Nu mai fusesem acolo de luni bune. Am vrut să văd cu ochii mei cum merge treaba, dar și să scap de singurătatea din vila mea rece.

La casa patru era agitație. O femeie în vârstă, cu un coș plin de pâine și conserve, se certa cu Irina.

— Nu vă ajung banii? — întrebă Irina, încercând să-și păstreze calmul.

— Nu, domnișoară! Dar nu puteți să-mi lăsați și mie pâinea la prețul de ieri? Azi e mai scumpă! — răspunse femeia cu voce tremurată.

Irina oftă. Se vedea că nu era prima dată când trecea prin așa ceva. Am privit-o atent: ochii ei căprui erau obosiți, iar mâinile îi tremurau ușor pe casa de marcat. În spatele meu, un bărbat grăbit bombănea:

— Hai, dom’le, că întârzii la muncă!

Am simțit cum mă cuprinde o rușine ciudată. Eu eram cel care stabilea prețurile, eu eram cel care nu știa nimic despre viața acestor oameni. M-am apropiat de Irina și am spus încet:

— Lăsați doamnei pâinea la prețul de ieri. O plătesc eu.

Irina m-a privit surprinsă, apoi a zâmbit slab și a trecut pâinea pe bon. Femeia mi-a mulțumit cu ochii în lacrimi.

După ce s-a eliberat coada, am rămas lângă casă. Irina a tras aer adânc în piept și s-a uitat la mine:

— Nu vă supărați… De ce ați făcut asta?

Am ridicat din umeri. Nu știam ce să-i răspund. Poate pentru că mă simțeam vinovat. Poate pentru că voiam să înțeleg ceva ce nu pricepusem niciodată.

— Știți… — a continuat ea — aici vin mulți oameni care abia au cu ce trăi. Și noi, casierele, suntem mereu între ciocan și nicovală. Clienții ne ceartă, șefii ne presează… Dar nimeni nu ne întreabă dacă suntem bine.

M-am uitat la mâinile ei crăpate de frig și la ochii ei roșii de oboseală. Am simțit un nod în gât.

— Aveți copii? — am întrebat-o fără să gândesc.

— Am două fete mici. Una e bolnavă… De aceea muncesc și peste program. Dar nu-i pasă nimănui. Dacă întârzii cinci minute, mă ceartă doamna Lupu de la birou. Dacă zâmbesc prea mult, zice că pierd timpul cu clienții…

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Doamna Lupu era managera pe care o angajasem să „facă ordine”. Nu știam că ordinea ei era atât de rece.

În acea zi am stat ore întregi în magazin. Am ascultat poveștile casierelor, am văzut cum se ceartă clienții pentru un leu în plus sau pentru o promoție ratată. Am văzut cum un bătrân a plecat fără lapte pentru că nu-i ajungeau banii. Am văzut cum Irina a zâmbit unui copil care plângea după o ciocolată și i-a dat-o pe ascuns din banii ei.

Seara, când magazinul s-a golit, am intrat în biroul doamnei Lupu.

— Bună seara! — i-am spus pe un ton calm.

Ea m-a privit mirată.

— Cine sunteți?

Mi-am scos șapca și am spus numele meu. A încremenit.

— Domnule Popescu… Nu știam că veniți…

— Nici nu trebuia să știți. Vreau să vorbim despre oameni, nu despre cifre.

Am discutat ore întregi despre salarii mici, program prelungit și lipsa empatiei. I-am cerut să fie mai atentă la nevoile angajaților și să găsească soluții pentru cei aflați în dificultate.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la Irina și la fetele ei, la bătrâna care numără fiecare leu, la copilul care primește ciocolată doar dacă cineva se îndură de el. M-am gândit la mine: cum ajunsesem să uit de unde am plecat? Cum ajunsesem să cred că oamenii sunt doar cifre într-un tabel?

A doua zi m-am întors la magazin și am stat la casa patru alături de Irina. Am văzut lumea prin ochii ei: fiecare client era o poveste, fiecare bon fiscal era o luptă pentru supraviețuire.

Am început să schimb lucrurile: am crescut salariile casierelor, am introdus pauze mai lungi și am creat un fond special pentru angajații aflați în nevoie urgentă. Dar cel mai important lucru pe care l-am făcut a fost să ascult.

Astăzi, când privesc magazinul meu plin de viață, mă întreb: oare câți dintre noi își cunosc cu adevărat oamenii din jur? Oare cât valorează un gest mic într-o lume grăbită și indiferentă?

Poate că adevărata bogăție nu stă în conturi bancare sau în cifrele de pe hârtie, ci în felul în care alegem să fim oameni unii pentru alții.

„Dacă aș fi rămas doar milionarul din birou, oare aș fi aflat vreodată cine sunt cei care îmi țin afacerea în viață? Sau m-aș fi pierdut pentru totdeauna printre cifre și indiferență?”