Adevărul amar din casa socrilor: O vizită care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici nici măcar un minut! am șoptit printre dinți, cu ochii înlăcrimați, în timp ce îmi strângeam palmele transpirate pe mânerul valizei. În jurul meu, casa socrilor fremăta de voci ridicate și priviri tăioase, iar mirosul de sarmale abia scoase din cuptor nu mai avea nimic din căldura pe care o simțisem la început.

Totul a început cu o invitație aparent banală: „Hai la noi, să ne cunoaștem mai bine”, spusese mama lui Vlad, doamna Mariana, cu un zâmbet larg care, atunci, mi se păruse sincer. Era prima dată când mergeam la ei după nuntă. Mă pregătisem ca pentru un examen: rochie decentă, flori pentru soacră, o sticlă de vin bun pentru socru. Vlad părea relaxat, dar eu simțeam în stomac un ghem de emoții.

La început, totul părea normal. Ne-au întâmpinat cu zâmbete, iar tata-socru, domnul Ion, m-a bătut jovial pe umăr: „Să fii binevenită, Ilinca!” Am râs la glumele lor, am ajutat-o pe Mariana la bucătărie și am încercat să mă fac plăcută. Dar pe măsură ce orele treceau, am început să simt că ceva nu e în regulă. Privirile soacrei deveneau tot mai reci, iar discuțiile se transformau în interogatorii mascate.

— Și tu ce salariu ai la serviciu? a întrebat Mariana, cu vocea tăioasă.

— E… destul de bine pentru domeniul meu. Sunt mulțumită, am răspuns eu ezitant.

— Dar Vlad câștigă mai mult, nu? Să nu-l lași să facă toată treaba grea. Știi că bărbații obosesc repede…

Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar întrebările au continuat: despre părinții mei („Sunt oameni serioși? Au casă?”), despre planurile noastre („Când faceți un copil? Nu sunteți cam în întârziere?”), despre obiceiurile mele („De ce nu mănânci mai mult? Nu-ți place mâncarea mea?”). Fiecare replică era o săgeată ascunsă sub masca grijii.

La masă, discuția a degenerat. Fratele lui Vlad, Radu, a început să povestească râzând cum „fetele din București sunt toate fițoase și leneșe”. Toți au râs. Vlad a încercat să schimbe vorba, dar Mariana a continuat:

— Ilinca nu e ca ele, nu-i așa? Tu ai crescut la țară, nu? Să sperăm că nu ți-ai uitat rădăcinile…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am vrut să răspund, dar Vlad mi-a strâns mâna sub masă. „Lasă-i”, părea să spună privirea lui. Dar nu puteam să las. Nu mai puteam.

După masă, când am rămas singură cu Mariana în bucătărie, a venit lovitura finală:

— Să știi că la noi în familie femeile au grijă de casă și de bărbat. Dacă vrei să fii acceptată aici, trebuie să te conformezi. Nu ne plac fetele care cred că pot face totul după capul lor.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic și l-am găsit pe Vlad pe terasă.

— Vlad, eu nu mai pot. M-au umilit destul. Ori plecăm acum, ori rămâi tu aici cu ei!

El s-a uitat la mine neputincios:

— Ilinca, sunt părinții mei… Poate doar au vrut să te testeze. Dă-le timp.

— Timp? Să mă calce în picioare până când? Să le demonstrez ce? Că merit să fiu iubită?

Mi-am strâns lucrurile tremurând și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă nu am vorbit deloc. În mintea mea se derulau toate replicile lor ca un film prost. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez, dacă nu ar trebui să fiu mai tolerantă. Dar apoi îmi aminteam privirea rece a Marianei și râsetele lor batjocoritoare.

În zilele care au urmat, relația mea cu Vlad s-a schimbat. El încerca să facă pace între mine și familia lui, dar eu nu mai voiam să aud de ei. Orice discuție despre viitor era umbrită de acea zi. M-am simțit trădată nu doar de socri, ci și de el — pentru că nu m-a apărat atunci când aveam cea mai mare nevoie.

Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Ilinca, dragă, ce s-a întâmplat? Te simt abătută.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea a oftat adânc:

— Fata mea, uneori familia nu e cea în care te-ai născut sau te-ai măritat. Familia e acolo unde ești respectată și iubită.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp. Vlad a încercat să mă convingă să le mai dau o șansă părinților lui:

— Sunt bătrâni, au crescut altfel… Poate dacă le explici cum te-ai simțit…

Dar eu nu mai voiam explicații sau scuze. Voiam doar liniște și respect.

Au trecut luni de atunci și încă nu am găsit răspunsuri clare. Vlad merge uneori singur la părinți; eu refuz politicos orice invitație. Între noi s-a instalat o răceală pe care nici dragostea noastră nu reușește s-o topească.

Mă întreb adesea: oare chiar trebuie să acceptăm orice doar pentru că e „familie”? Sau există limite peste care nici iubirea nu poate trece?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Dar până atunci… voi ce ați face în locul meu?