Când o mamă spune „nu”: Povestea unei alegeri imposibile

— Mamă, nu mai pot. Nu mai vreau să mă întorc la Ioana. Am ajuns la capătul răbdării, mi-a spus Rareș, cu ochii roșii și vocea tremurândă, în timp ce își arunca geanta pe canapeaua veche din sufrageria mea. Era trecut de miezul nopții și ploaia bătea cu putere în geamuri, ca și cum ar fi vrut să ne asculte conversația.

Am simțit cum mi se strânge inima. Rareș nu era genul care să dramatizeze. De obicei, își ascundea problemele sub un zâmbet obosit sau o glumă spusă printre dinți. Dar în seara aceea, era alt om: frânt, vulnerabil, copilul meu care cerea ajutor.

— Ce s-a întâmplat de data asta? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc vocea. Știam că între el și Ioana nu era totul roz, dar niciodată nu-l văzusem atât de hotărât să renunțe.

— Nu mă mai simt iubit, mamă. Parcă trăim ca doi străini. Ne certăm din orice: bani, facturi, cine duce gunoiul, cine spală vasele… Nu mai pot! Și ea… nici măcar nu mă mai privește ca înainte.

Am oftat adânc. Îmi amintesc cât de fericiți erau la început. Nunta lor a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Ioana era ca o fiică pentru mine. Dar viața nu e ca în poze: facturile se adună, grijile cresc, iar iubirea se tocește dacă nu ai grijă de ea.

— Rareș, ai vorbit cu ea? I-ai spus ce simți?

— De mii de ori! Nu mă ascultă. Zice că exagerez, că sunt egoist. Dar eu simt că mă sufoc acolo.

Mi-am mușcat buza. Îmi venea să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine, că are dreptate și că viața e prea scurtă pentru compromisuri dureroase. Dar știam că nu e atât de simplu.

— Vrei să divorțezi? am întrebat direct.

— Da. Vreau să plec. Să-mi găsesc liniștea.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am început să fac ceai, doar ca să-mi ocup mâinile tremurânde. În minte mi se derulau imagini cu Ioana plângând la masa din bucătărie, cu Rareș plecând pe ușă fără să privească înapoi, cu nepoțica lor, Mara, întrebând unde e tati.

— Și Mara? Ce faci cu Mara?

Rareș a tăcut. A privit în podea mult timp.

— O iubesc enorm… Dar nu pot rămâne doar pentru ea. Nu ar fi corect nici pentru mine, nici pentru ea.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Oare unde am greșit ca mamă? L-am crescut prea slab? Prea egoist? Sau poate prea dependent de mine?

— Mamă, am nevoie să mă susții. Să-mi spui că fac bine.

Aici a fost momentul în care am simțit că se rupe ceva în mine. Toată viața mi-am dorit să fiu stâlpul lui Rareș, dar acum simțeam că dacă îi spun „da”, îi fac rău altcuiva pe care îl iubesc la fel de mult: pe Ioana și pe Mara.

— Rareș… nu pot să-ți spun asta. Nu pot să-ți spun că faci bine dacă nu cred asta cu adevărat.

A ridicat privirea spre mine, uimit și rănit.

— Adică tu ții cu ea?

— Nu țin cu nimeni. Țin cu voi toți. Dar cred că trebuie să luptați mai mult. Să mergeți la terapie, să vorbiți deschis, să vă dați o șansă reală înainte de a arunca totul la gunoi.

Rareș s-a ridicat brusc.

— Nu mă așteptam la asta de la tine…

— Știu… Dar poate tocmai pentru că sunt mama ta trebuie să-ți spun adevărul, nu ce vrei să auzi.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul nefiert și inima frântă. În zilele următoare nu mi-a răspuns la telefon. Ioana m-a sunat plângând: „Nu știu ce să fac… Rareș nu mai vorbește cu mine.”

Am mers la ei acasă într-o după-amiază ploioasă. Mara m-a întâmpinat la ușă cu ochii mari și triști: „Buni, tati vine acasă?”

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

După câteva săptămâni tensionate, Rareș a acceptat să meargă la terapie de cuplu cu Ioana. Nu știu dacă vor rămâne împreună sau nu. Dar știu că uneori dragostea adevărată înseamnă să spui „nu” chiar și când doare cel mai tare.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare sinceritatea mea i-a ajutat sau i-a rănit mai tare? Ce ați fi făcut voi în locul meu?