„Dacă nu vrei să stai la masă cu familia mea, doar gătește și pune masa, apoi pleacă!” – Lupta mea pentru respect într-o familie românească

— Irina, dacă nu vrei să stai la masă cu familia mea, doar gătește și pune masa, apoi pleacă! Nu mai vreau să te văd bosumflată printre ai mei!

Cuvintele lui Rareș mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile pline de detergent și obrajii arși de rușine. În sufragerie, râsetele stridente ale socrilor mei se amestecau cu clinchetul paharelor. Mirosea a sarmale și a dezamăgire. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să fiu servitoarea unei familii care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat?

Totul a început în urmă cu șase luni, la aniversarea de 60 de ani a soacrei mele, doamna Mariana. Îmi amintesc perfect: masa era plină, toți vorbeau tare, iar eu încercam să mă fac utilă. La un moment dat, domnul Ilie, socrul meu, a făcut o glumă despre „fetele de la oraș care nu știu nici să fiarbă un ou”. Toți au râs. Rareș a zâmbit stânjenit, dar nu a zis nimic. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să trec peste, dar glumele au continuat: despre cum „fetele din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul”, despre cum „la noi în familie femeia știe unde îi e locul”.

La desert, doamna Mariana mi-a spus pe un ton dulceag: — Irina, vezi că ai uitat să pui lingurițele la cafea. Poate data viitoare te organizezi mai bine.

M-am simțit mică, invizibilă. Rareș m-a privit scurt, dar nu a intervenit. În acea seară, când am ajuns acasă, i-am spus că nu mai vreau să merg la mesele lor. — Exagerezi, mi-a zis el. Așa sunt ai mei, glumesc. Nu trebuie să iei totul personal.

Dar pentru mine nu era o glumă. Era o rană care se adâncea de fiecare dată când mă vedeam nevoită să le zâmbesc forțat sau să accept ironii doar pentru că „așa e tradiția”. Am început să evit întâlnirile cu familia lui Rareș. Îmi găseam scuze: ba că am mult de lucru la birou, ba că nu mă simt bine. El devenea tot mai iritat.

— Irina, nu poți să-i ignori la nesfârșit! E familia mea! Ce vrei să creadă despre tine?

— Să creadă ce vor! Eu nu mai pot! Nu sunt menajera nimănui!

— Nu e vorba despre asta! E vorba despre respect!

— Respect? Pentru cine? Pentru cei care mă umilesc la fiecare masă?

Discuțiile noastre au devenit tot mai tensionate. Rareș era prins între mine și părinții lui. Îl vedeam cum se frământă, dar niciodată nu avea curajul să le spună ceva. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, mi-a spus cu voce joasă:

— Dacă nu vrei să vii la masă cu ai mei, atunci măcar gătește și pune masa când vin ei. Asta e tot ce cer.

Am simțit că mă sufoc. Să gătesc pentru cei care mă disprețuiesc? Să pun masa ca o slujnică și apoi să dispar? Unde e locul meu în familia asta?

În ziua următoare, am primit un mesaj de la soacra mea: „Irina, duminică venim toți la voi. Să faci salata aia bună de vinete și prăjitura cu mere.” Niciun „te rog”, niciun semn de apreciere. Doar o listă de sarcini.

Am stat ore întregi în bucătărie duminică dimineața. Am tocat ceapa cu lacrimi în ochi și am bătut albușurile cu furie. Rareș a venit să mă ajute, dar l-am alungat:

— Lasă-mă! Dacă tot trebuie să fiu bucătăreasa familiei tale, măcar lasă-mă să termin singură!

Când au sosit invitații, m-am retras în dormitor sub pretextul că mă doare capul. Îi auzeam râzând și povestind în sufragerie. Din când în când, Rareș venea să mă întrebe dacă sunt bine.

— Irina, hai totuși la masă…

— Nu pot. Nu vreau să fiu acolo unde nu sunt dorită.

După ce au plecat toți, Rareș a izbucnit:

— M-ai făcut de râs! Mama m-a întrebat dacă suntem certați! De ce nu poți fi ca alte neveste? Toate stau la masă cu familia!

— Poate alte neveste sunt respectate! Eu nu mai accept să fiu tratată ca o slugă!

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate ar trebui să fiu mai tolerantă? Poate ar trebui să accept că „așa e la români”? Dar ceva din mine refuza să cedeze.

În zilele următoare, Rareș a devenit distant. Vorbea puțin și rece. Îl vedeam cum se uită lung la telefon, probabil scriind mesaje cu mama lui. Eu mă simțeam tot mai singură în propria casă.

La serviciu încercam să par normală, dar colegele mele au observat că sunt abătută. Într-o pauză de cafea, i-am povestit Laurei ce se întâmplă.

— Irina, nu ești singura! Și eu am trecut prin asta cu socrii mei… Dar trebuie să pui limite! Dacă Rareș nu te susține, atunci cine?

Cuvintele ei m-au pus pe gânduri. Chiar așa: dacă soțul meu nu mă apără acum, cum va fi peste ani? Oare chiar trebuie să aleg între demnitatea mea și liniștea familiei lui?

În weekendul următor, Rareș mi-a spus din nou:

— Duminică vin ai mei la masă. Te rog frumos…

L-am privit drept în ochi:

— Rareș, eu nu mai gătesc pentru ei și nu mai stau la masă cu oameni care mă disprețuiesc. Dacă vrei liniște în casa asta, vorbește tu cu părinții tăi!

A rămas mut câteva secunde. Apoi a ieșit trântind ușa.

Nu știu ce va urma între noi. Poate că dragostea noastră nu va rezista presiunii unei familii care refuză să mă accepte ca om egal lor. Poate că Rareș va înțelege într-o zi cât doare lipsa de respect.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi aleg tăcerea doar pentru a păstra aparențele? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm demnitatea pentru liniștea altora?