Nu sunt o gospodină bună – Poveste despre iubire, limite și valoare de sine

— Nu știu ce să mai fac cu tine, Irina! Nici măcar o ciorbă nu poți să faci ca lumea, a spus Vlad, trântind farfuria pe masă. M-am uitat la el, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. În bucătărie mirosea a supă de pui, dar în aer plutea ceva mult mai greu: dezamăgirea.

— Poate dacă ai asculta-o pe mama, ai învăța și tu să gătești ca o femeie adevărată, a continuat el, fără să mă privească.

M-am ridicat încet de la masă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. În mintea mea răsuna vocea soacrei mele, doamna Mariana, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească ce noroc am avut că m-a primit fiul ei în casă. „O femeie trebuie să știe să țină casa, să gătească, să spele, să facă totul pentru bărbatul ei”, spunea ea mereu, cu un zâmbet rece.

Nu am fost niciodată o gospodină desăvârșită. Am crescut într-un apartament mic din Bacău, cu o mamă care lucra două schimburi la fabrică și un tată care abia se descurca cu treburile casei. Am învățat devreme că viața nu e despre perdele apretate sau sarmale perfecte, ci despre supraviețuire și momente furate de liniște. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, mi s-a părut că el e refugiul meu din lumea asta obosită. Era blând, atent și părea că mă iubește pentru cine sunt.

Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Ne-am mutat într-un apartament micuț din București, iar mama lui Vlad a început să vină tot mai des „să ne ajute”. La început am acceptat sfaturile ei cu zâmbetul pe buze. Îmi spunea cum să spăl rufele „ca la carte”, cum să calc cămășile lui Vlad „fără cute”, cum să gătesc „ca la mama acasă”. Dar fiecare observație era ca o piatră pusă pe pieptul meu.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am ajuns acasă și am găsit-o pe doamna Mariana în bucătăria mea, răscolind prin dulapuri.

— Irina, dragă, uite ce dezordine ai aici! Cum să găsești ceva? Uite, ți-am aranjat eu totul. Și am făcut și niște sarmale pentru Vlad, că știu că îi plac.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar de dulapuri sau de sarmale. Era vorba despre spațiul meu, despre faptul că nu eram niciodată destul de bună pentru familia lui Vlad. El nu spunea nimic. Doar dădea din cap și zâmbea mulțumit.

Într-o noapte, când Vlad dormea liniștit lângă mine, am început să plâng în pernă. M-am întrebat dacă așa va fi toată viața mea: mereu comparată, mereu insuficientă. Am încercat să-i vorbesc lui Vlad despre ce simt.

— Vlad, simt că nu sunt destul de bună pentru tine sau pentru mama ta. Oricât încerc, tot nu e bine…

El a oftat și mi-a spus:

— Irina, nu vreau scandaluri. Mama are dreptate uneori. Poate ar trebui să te străduiești mai mult.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era vorba doar despre ciorbă sau rufe spălate. Era vorba despre cine sunt eu și cât valorez ca om. În zilele următoare am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Simona, m-a întrebat într-o pauză:

— Irina, ești bine? Pari mereu tristă…

Am izbucnit în plâns în fața ei. I-am povestit totul: presiunea de acasă, reproșurile soacrei, indiferența lui Vlad.

— Irina, tu nu ești menajeră! Ești om! Meriți respect și iubire pentru cine ești tu, nu pentru cât de bine calci sau gătești!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la mine altfel. Seara am refuzat să mai gătesc. Am comandat pizza și am pus-o pe masă fără nicio explicație.

— Ce-i asta? a întrebat Vlad mirat.

— E cină. Dacă vrei altceva, gătește tu sau cheam-o pe mama ta.

A fost prima dată când am spus NU. Vlad a tăcut. A doua zi dimineață a plecat la serviciu fără să mă salute.

Au urmat zile tensionate. Doamna Mariana a venit din nou:

— Ce se întâmplă aici? Vlad mi-a spus că nu mai gătești! Ce fel de femeie ești?

— Sunt o femeie care muncește opt ore pe zi și care vrea respect! Nu sunt servitoarea nimănui!

A plecat trântind ușa. Vlad a venit acasă furios:

— Cum ai putut să vorbești așa cu mama?

— Cum poți tu să stai mereu de partea ei? Eu nu mai pot trăi așa!

Am avut o ceartă cumplită. Am plâns amândoi. Pentru prima dată l-am văzut pe Vlad nesigur.

— Irina… eu… nu știu ce să fac…

— Atunci las-mă pe mine să decid!

În acea noapte am dormit pe canapea. Dimineața mi-am făcut bagajele și am plecat la mama mea în Bacău. Am stat acolo două săptămâni. Am plâns mult, dar am început să mă simt din nou eu însămi.

Vlad m-a sunat zilnic la început, apoi tot mai rar. Într-o zi mi-a scris doar atât: „Poate ai dreptate. Poate nu te-am prețuit destul.”

Nu m-am întors imediat. Am avut nevoie de timp ca să-mi dau seama cine sunt fără etichetele puse de alții. Când m-am întors la București, i-am spus lui Vlad:

— Dacă vrei să fim împreună, trebuie să mă accepți așa cum sunt. Nu voi fi niciodată ca mama ta.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Îmi pare rău… Vreau să încercăm altfel.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu definită doar prin cât de bine țin casa.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc cu sentimentul că nu sunt destul? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim pe placul altora?