Când boala fiicei mele a scos la iveală secretul familiei: Povestea unui tată din București

— Tati, mă doare tare… De ce nu vine mami?
Vocea Ilincăi răsuna slab, ca o frunză ruptă de vânt, în salonul rece de la Spitalul Grigore Alexandrescu. Mă uitam la ea, cu perfuzia înfiptă în mâna mică și ochii mari, speriați. Avea doar șapte ani și deja trecuse prin mai mult decât ar fi trebuit să suporte un copil.

În acea noapte, Mirela nu a răspuns la telefon. Am sunat-o de zeci de ori, am trimis mesaje disperate. Am întrebat-o pe mama ei, pe sora ei, pe vecini. Nimeni nu știa nimic. Era ca și cum s-ar fi evaporat.

— O să vină, puiule, i-am spus Ilincăi, încercând să-mi ascund panica. Dar în sufletul meu știam că ceva e profund greșit.

A doua zi dimineață, când medicul a venit cu rezultatele analizelor, am simțit că pământul mi se surpă sub picioare.

— Domnule Dobre, trebuie să vă întreb ceva foarte serios. Sunteți sigur că sunteți tatăl biologic al Ilincăi?

M-am uitat la el ca lovit de trăsnet.

— Ce întrebare e asta? Bineînțeles că sunt!

— Vedeți dumneavoastră, unele rezultate nu se potrivesc… Avem nevoie de o probă de sânge de la ambii părinți pentru investigații genetice suplimentare.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era timp pentru orgolii sau supărări. Ilinca avea nevoie de ajutor. Dar Mirela tot nu răspundea.

Au trecut două zile de coșmar. Ilinca era tot mai slăbită, iar eu mă zbăteam între spital, poliție și telefoane date în gol. Într-un final, poliția a găsit-o pe Mirela la o pensiune din Sinaia. Când am ajuns acolo, era palidă, cu ochii umflați de plâns și privirea pierdută.

— De ce ai plecat? Cum ai putut să ne lași așa? am izbucnit.

A tăcut mult timp. Apoi a rostit încet:

— Nu mai pot trăi cu minciuna… Ilinca nu e copilul tău biologic.

Am simțit că mă sufoc. M-am prăbușit pe un scaun și am început să tremur.

— Ce vrei să spui? Cine e tatăl ei?

— E… e Octavian. Fostul meu coleg de facultate. S-a întâmplat înainte să ne căsătorim… Am crezut că nu contează, că tu vei fi tatăl ei în toate sensurile.

M-am ridicat brusc.

— Și ai crezut că adevărul nu va ieși niciodată la iveală? Că boala asta nu ne va forța să ne uităm în ochii copilului nostru și să-i spunem cine suntem cu adevărat?

Mirela plângea în hohote.

— Îmi pare rău… Am vrut doar să fim o familie normală…

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre București, am urlat în mașină până mi s-a rupt vocea. Cum să-i spun Ilincăi? Cum să mă uit la ea fără să simt că totul e o minciună?

În zilele următoare am făcut testele genetice. Rezultatul era clar: nu eram tatăl biologic al Ilincăi. Dar eram singurul ei tată adevărat.

Boala Ilincăi s-a dovedit a fi o formă rară de anemie ereditară care necesita transplant de măduvă. Octavian trebuia găsit urgent. L-am contactat cu greu printr-un vechi prieten comun. Când i-am spus totul, a rămas mut.

— Nu pot să cred… Dar… eu am familie acum…

— Ilinca are nevoie de tine! Nu-ți cer nimic altceva decât să faci testele pentru compatibilitate!

Octavian a acceptat până la urmă. A venit la spital, a văzut-o pe Ilinca și a plâns ca un copil. Testele au arătat că era compatibil.

Transplantul a fost un succes, dar relațiile dintre noi au rămas sfâșiate. Mirela s-a mutat la mama ei, incapabilă să facă față rușinii și vinovăției. Eu am rămas cu Ilinca, încercând să-i explic că dragostea nu se măsoară în gene.

Într-o seară, după ce i-am citit povestea preferată, Ilinca m-a întrebat:

— Tati, tu mă mai iubești?

Am strâns-o tare la piept.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Nimic nu poate schimba asta.

Astăzi, după luni de terapie și încercări de împăcare cu trecutul, încă mă întreb: ce înseamnă cu adevărat o familie? Suntem suma greșelilor noastre sau curajul de a rămâne lângă cei pe care îi iubim când totul se destramă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate sângele contează mai puțin decât credem…