Cum am învățat să spun „nu” – Când familia îți spulberă visul de a trăi la mare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam valurile mării din balconul apartamentului nostru din Constanța. Soțul meu s-a apropiat încet, cu ochii plini de îngrijorare. — Ce s-a întâmplat, Ilinca? — m-a întrebat el, de parcă nu ar fi știut deja răspunsul.

De când ne-am mutat aici, visul nostru de a trăi la malul mării s-a transformat într-un coșmar. Nu trecea săptămână fără să primim telefoane de la rude: „Ilinca, venim și noi la mare, nu-i așa că ne primiți?” Sau: „Vlad, ai putea să mă ajuți cu cazarea pentru două nopți?” La început am fost încântați. Era frumos să avem companie, să împărțim bucuria noului început cu cei dragi. Dar curând, casa noastră s-a transformat într-un hotel fără plată, iar eu am devenit cameristă și bucătăreasă pentru toată familia extinsă.

Îmi amintesc perfect prima vară. Mama mea, sora mea cu cei doi copii, unchiul Nicu și mătușa Mariana au venit pe rând, fiecare cu pretențiile și obiceiurile lor. Mama critica mereu: „Ilinca, nu ai pus destul zahăr în cafea.” Sora mea își lăsa copiii peste tot, iar eu strângeam jucării din fiecare colț al casei. Unchiul Nicu fuma pe balcon, lăsând chiștoacele în ghivecele mele cu flori. Mătușa Mariana făcea observații despre cât de scump e totul la Constanța și cum ar fi fost mai bine să rămânem în București.

Într-o zi, după ce am spălat vasele pentru a treia oară și am găsit iar nisip pe canapea, am simțit că nu mai pot respira. M-am dus la Vlad și i-am spus: — Nu mai vreau să trăiesc așa. Nu mai e casa noastră. E casa tuturor, numai a noastră nu.

El a oftat adânc. — Știu, Ilinca. Dar ce putem face? Sunt ai noștri…

— Dar NOI cine suntem? — am izbucnit eu. — Noi nu mai contăm?

În seara aceea am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji ca să nu mă audă nimeni. M-am simțit vinovată că nu pot fi o gazdă perfectă, că nu pot mulțumi pe toată lumea. Dar cel mai tare mă durea că nu mai aveam timp pentru mine. Nu mai citeam, nu mai mergeam pe plajă la apus, nu mai vorbeam cu Vlad despre nimic altceva decât despre cine vine și cine pleacă.

Apoi a venit momentul de cotitură. Era o duminică dimineață, iar eu pregăteam micul dejun pentru încă patru persoane care veniseră pe neașteptate. Sora mea a intrat în bucătărie și mi-a spus pe un ton superior:

— Ilinca, vezi că ai uitat să cumperi lapte. Și copiii vor clătite.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am lăsat tigaia jos și am spus calm:

— Nu mai fac clătite. Nu azi. Și nici mâine. Vreau să mă odihnesc.

Sora mea s-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum adică? Dar copiii…

— Copiii tăi sunt responsabilitatea ta, nu a mea.

A urmat o tăcere grea. Mama a venit imediat să „împace spiritele”.

— Ilinca, nu fi rea! Suntem familie!

— Tocmai pentru că suntem familie vreau să mă respectați! — am ridicat vocea fără să vreau.

După acea zi, ceva s-a schimbat. Rudele au început să vină mai rar și să anunțe din timp. Unii au fost supărați pe mine; mama mi-a reproșat luni întregi că „nu mai sunt fata ei bună”. Sora mea mi-a scris un mesaj lung despre cât de egoistă am devenit.

Dar eu am început să respir din nou. Am ieșit cu Vlad la plimbare pe faleză fără grija cine vine sau ce trebuie pregătit. Am citit o carte întreagă într-o singură zi. Am început să pictez din nou, să simt briza mării ca pe o binecuvântare și nu ca pe un pretext pentru vizite nesfârșite.

Au trecut luni până când familia a acceptat noile reguli. Unii nu le-au acceptat niciodată pe deplin. Dar eu am învățat ceva esențial: dacă nu pui limite, ceilalți vor lua tot ce ai de oferit — și chiar mai mult.

Acum privesc marea din balcon și mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar de teamă să nu-i supărăm? Oare câți dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim „buni” pentru ceilalți?