Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate de familie

— Nu vreau să ne căsătorim doar pentru că ești însărcinată, Irina! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul lingurii care cade din mâna mea pe gresie. Mă uit la el, cu ochii umezi, încercând să-mi adun cuvintele. În burta mea, viața crește, dar în jurul meu totul pare să se prăbușească.

— Și eu ce să fac? Să stau aici, să aștept să te răzgândești? Să mă prefac că nu mă doare? îi răspund, aproape șoptit, de teamă să nu izbucnesc în plâns.

Vlad își trece mâna prin păr, evitându-mi privirea. — Nu vreau să te rănesc. Dar nu cred în căsătorii făcute din obligație. Mama zice că nu are rost să ne grăbim. Că putem fi o familie și fără acte.

Simt cum mă sufoc. Mama lui Vlad, doamna Stancu, m-a privit mereu cu o răceală ascunsă sub politețuri. De când a aflat de sarcină, a venit la noi cu prăjituri și sfaturi nesolicitate, dar niciodată cu o vorbă caldă despre viitorul nostru împreună. — Irina, nu te stresa, dragă. Copilul e important, nu hârtiile! mi-a spus ultima dată, cu un zâmbet fals.

Dar eu am crescut altfel. La noi în familie, tata a muncit pe șantier toată viața ca să ne țină împreună. Mama a ținut casa curată și masa plină. Am visat mereu la o familie stabilă, la un bărbat care să mă țină de mână la starea civilă și să-mi spună că suntem o echipă. Acum, visul meu pare ridicol.

Singurul care pare să mă înțeleagă e domnul Stancu, tatăl lui Vlad. Un bărbat tăcut, cu ochi blânzi și palme crăpate de muncă. Într-o seară, după ce Vlad a plecat nervos la o bere cu prietenii lui din liceu, domnul Stancu a bătut la ușa camerei mele.

— Irina, pot intra?

— Da…

S-a așezat pe marginea patului și m-a privit lung. — Știu că nu-ți e ușor. Și știu că Vlad e încă un copil pe alocuri. Dar tu meriți mai mult decât incertitudine. Ai vorbit cu el deschis? Fără supărări?

— Am încercat… Dar simt că nu mă ascultă. Parcă suntem doi străini.

Domnul Stancu oftează greu. — Știi… când m-am însurat cu mama lui Vlad, am făcut-o pentru că am vrut să-i ofer siguranță. Nu era ușor atunci, dar am știut că așa trebuie. Poate ar trebui să-i spui exact ce simți. Să-l pui în fața unei alegeri.

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi. — Dacă mă părăsește?

— Atunci n-a fost niciodată al tău cu adevărat.

A doua zi dimineață, am găsit curajul să-l chem pe Vlad la o discuție serioasă. Am pregătit cafeaua preferată și i-am spus tot ce aveam pe suflet.

— Vlad, eu nu pot trăi așa. Nu pot fi doar mama copilului tău. Vreau să fiu soția ta sau nimic. Dacă nu vrei asta, spune-mi acum.

El s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să se plimbe prin cameră.

— Irina, nu înțelegi… Eu te iubesc! Dar mi-e frică! Mi-e frică să nu greșim, să nu ajungem ca ai mei…

— Dar ai tăi sunt împreună! îi strig printre lacrimi.

— Da… dar nu știi ce e între ei! Tata tace mereu, mama îl cicălește… Eu nu vreau să trăiesc într-o minciună!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. — Atunci spune-mi ce vrei!

A tăcut mult timp. În cele din urmă, a venit lângă mine și mi-a luat mâna.

— Dă-mi timp… Te rog…

Timpul a trecut greu. Zilele s-au scurs între vizite la medic și discuții tensionate cu mama lui Vlad, care insista că „nu trebuie să forțăm lucrurile”. Tata mă suna zilnic și încerca să mă încurajeze: — Fata tatii, dacă nu te vrea cu acte, n-are rost să te umilești!

Într-o seară ploioasă de noiembrie, domnul Stancu a organizat o cină de familie. A pus farfurii pentru toți și ne-a chemat la masă.

— Azi nu pleacă nimeni până nu vorbim deschis! a spus el apăsat.

Mama lui Vlad s-a strâmbat nemulțumită. — Ce rost are? Copiii știu ce fac!

Domnul Stancu a ridicat vocea pentru prima dată: — Nu știu! Vlad fuge de responsabilitate, Irina plânge nopțile! Asta nu e familie!

Vlad s-a uitat la mine rușinat. — Tată…

— Nu! Acum vorbești! Ce vrei? Vrei copilul? Vrei pe Irina? Sau vrei libertate?

A fost o liniște apăsătoare. Am simțit cum toți ochii sunt pe mine și pe burtica mea care începea deja să se vadă sub pulover.

Vlad s-a ridicat încet și s-a apropiat de mine.

— Vreau familia mea… Dar vreau să fie reală… Nu vreau să semnez un act doar ca să liniștesc lumea…

Mama lui Vlad a izbucnit: — Lasă-l în pace! E decizia lui!

Domnul Stancu s-a uitat la ea cu asprime: — E decizia amândurora! Irina are dreptul la siguranță!

Am simțit atunci că trebuie să aleg pentru mine.

— Vlad… dacă nu poți fi soțul meu acum, nu pot fi nici eu doar mama copilului tău. O să mă descurc singură dacă trebuie.

A fost momentul în care Vlad a început să plângă pentru prima dată de când îl cunoscusem.

— Nu vreau să te pierd… Hai să facem pasul ăsta împreună… Dar promite-mi că dacă vreodată simți că nu mai poți, îmi spui!

Am plâns amândoi atunci, iar domnul Stancu ne-a îmbrățișat pe amândoi.

Mama lui Vlad a ieșit trântind ușa.

Au trecut luni de atunci. Ne-am căsătorit simplu, fără fast, doar cu părinții noștri și câțiva prieteni apropiați. Viața nu e perfectă – încă mai avem discuții aprinse despre bani sau despre cum va fi când va veni copilul – dar suntem împreună și încercăm să fim sinceri unul cu altul.

Uneori mă întreb: oare familia ne poate uni sau ne poate distruge? Sau totul depinde doar de curajul nostru de a spune ce simțim cu adevărat? Voi ce credeți?