„Nu, mama ta nu se mută la noi!” – Povestea mea despre granițe, căsnicie și demnitate

— Nu, mama ta nu se mută la noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei luminate slab de becul vechi. Vlad s-a oprit din spălatul vaselor, iar apa curgea încă peste farfuria pe care o ținea în mână. M-a privit lung, ca și cum nu înțelegea de ce mă împotrivesc atât de tare.

— E mama mea, Irina. Nu pot s-o las singură după ce tata a murit. N-ai fi făcut la fel pentru ai tăi? a spus el, încercând să-și ascundă iritarea.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. În minte mi-au apărut toate momentele în care doamna Maria, soacra mea, îmi critica mâncarea, felul în care îmi cresc copiii sau chiar modul în care mă îmbrac. Știam că dacă va veni să locuiască cu noi, nu va mai exista niciun colț al casei unde să mă pot refugia.

— Vlad, nu e vorba doar despre mine. E vorba despre noi doi. Despre spațiul nostru, despre liniștea noastră. Nu vreau să trăiesc cu cineva care mă judecă la fiecare pas!

El a oftat și a lăsat farfuria în chiuvetă. S-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile reci între ale lui.

— Irina, te rog… E doar pentru o perioadă. Până își revine puțin. Nu pot s-o abandonez.

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Dar am rămas acolo, cu ochii închiși, încercând să-mi adun gândurile. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întors de pe o parte pe alta, ascultând respirația grea a lui Vlad și gândindu-mă la cum viața noastră urma să se schimbe radical.

Două săptămâni mai târziu, doamna Maria a venit cu două valize mari și o privire evaluativă. Copiii au sărit bucuroși s-o vadă, dar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Din prima zi, a început să-și impună regulile: „Nu-i da copilului ciocolată înainte de masă!”, „Nu pune atâta sare în ciorbă!”, „De ce nu ai spălat perdelele?”

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să-i spun lui Vlad cât de greu îmi este.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am loc în propria casă. Mama ta controlează totul…

El a ridicat din umeri.

— Irina, exagerezi. E bătrână, are nevoie de ordine. Hai să avem răbdare.

M-am simțit invizibilă. Am început să evit casa cât puteam: rămâneam peste program la serviciu, mă ofeream să duc copiii la activități extrașcolare doar ca să nu fiu acasă. Prietena mea cea mai bună, Laura, m-a tras deoparte într-o zi la cafenea.

— Irina, tu nu mai ești tu! De când stă soacra ta la voi, parcă te-ai stins…

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu ce să fac… Dacă îi spun lui Vlad că nu mai pot, o să creadă că sunt egoistă. Dar dacă tac, mă pierd pe mine…

Laura m-a strâns de mână.

— Trebuie să-ți aperi granițele! Dacă tu nu o faci, nimeni n-o va face pentru tine.

În acea seară am decis că trebuie să vorbesc deschis cu Vlad și cu doamna Maria. Am pregătit o cafea și i-am invitat pe amândoi la masă.

— Vreau să vorbim sincer — am început eu cu voce tremurată. Simt că nu mai am loc în casa mea. Doamna Maria, știu că vă e greu după ce l-ați pierdut pe domnul Ion și nu vreau să vă simțiți singură. Dar și eu am nevoie de spațiu și respect.

Soacra mea s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— Adică vrei să plec?

— Nu… Vreau doar să stabilim niște reguli clare. Să avem fiecare colțul nostru de intimitate și să ne respectăm deciziile legate de copii și casă.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ar trebui să ne gândim la o soluție de compromis… Poate găsim o garsonieră aproape de noi pentru mama…

Doamna Maria s-a supărat atunci foarte tare și zile întregi nu mi-a vorbit decât monosilabic. Atmosfera din casă era apăsătoare; copiii simțeau tensiunea și deveniseră agitați.

Într-o zi, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe doamna Maria plângând în bucătărie.

— Știu că nu mă vrei aici… Dar nu știu unde să mă duc…

M-am așezat lângă ea și pentru prima dată am simțit compasiune sinceră.

— Nu e vorba că nu vă vreau… Doar că vreau ca toți să ne simțim bine aici. Putem încerca împreună?

Au urmat luni grele de adaptare: discuții aprinse, momente de apropiere și multe compromisuri. Vlad a început să fie mai atent la nevoile mele și chiar a propus ca mama lui să stea câteva zile pe săptămână la sora lui din Ploiești.

Nu știu dacă familia noastră va fi vreodată ca înainte sau dacă eu voi reuși vreodată să-mi recapăt complet liniștea. Dar știu sigur că am învățat ceva esențial: dacă nu-mi apăr granițele și demnitatea, nimeni altcineva n-o va face pentru mine.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Și câte dintre ele au curajul să spună „nu” atunci când toată lumea le cere doar „da”?