Când mama soacră a devenit stăpâna casei – Povestea destrămării unei familii românești

— Nu așa se face ciorba, Irina! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai subțire. La noi în familie, ciorba are gust, nu apă chioară!

Vocea mamei soacre răsună ca un clopot spart în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Vlad, soțul meu, stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. De șase luni, de când mama lui s-a mutat la noi „temporar”, fiecare zi e un test de răbdare și demnitate.

Totul a început când tata socru a murit pe neașteptate. Mama soacră, Mariana, a rămas singură într-un apartament vechi din Rahova și Vlad a insistat să o aducem la noi „până își revine”. Am acceptat, deși știam că nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Dar nu mi-am imaginat niciodată că prezența ei va schimba totul.

— Vlad, spune-i tu Irinei să nu mai arunce banii pe prostii! Cine are nevoie de atâtea creme și șampoane? Pe vremea mea, ne spălam cu săpun de casă și aveam părul ca mătasea!

Vlad oftează și ridică din umeri. — Las-o, mamă, fiecare cu ale lui…

Dar Mariana nu se lasă. Îmi invadează spațiul, îmi critică orice gest, orice decizie. Îmi spune cum să-mi cresc copilul, cum să mă îmbrac, ce să gătesc. Într-o seară, când am venit obosită de la serviciu și am vrut să mă întind puțin pe canapea, am găsit-o pe ea acolo, cu picioarele ridicate pe perna mea preferată.

— Nu te supăra, Irina, dar aici e mai mult loc decât în camera mea. Oricum tu nu prea ai timp să stai jos…

Am zâmbit forțat și am mers în dormitor. Am început să mă simt ca o musafiră în propria casă. Vlad nu vede sau nu vrea să vadă. Îl aud noaptea cum îi șoptește mamei lui să nu mă supere prea tare, dar dimineața tot eu sunt cea care trebuie să suporte privirile tăioase și comentariile răutăcioase.

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite pentru Mara, fetița noastră de șase ani, Mariana a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Nu-i da copilului atâtea dulciuri! O să se facă grasă și leneșă! Pe vremea mea…

— Pe vremea ta era altfel! am izbucnit eu fără să vreau. Acum e copilul meu și vreau să se bucure de copilărie!

S-a lăsat o liniște grea. Vlad a intrat în bucătărie și m-a privit ca pe o străină.

— Irina, nu trebuie să țipi la mama…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. De atunci, între mine și Vlad s-a instalat o răceală pe care n-am mai reușit s-o topim. El petrece tot mai mult timp la serviciu sau cu prietenii. Eu mă retrag în camera Marei și îi citesc povești până adoarme, doar ca să evit să stau cu Mariana.

Într-o seară ploioasă de martie, am găsit-o pe Mara plângând sub masă.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Bunica a zis că dacă nu sunt cuminte o să pleci și n-o să te mai văd niciodată…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am mers direct la Mariana:

— Cum poți să-i spui așa ceva unui copil?

Ea a ridicat din umeri:

— Trebuie să știe că nu totul i se cuvine! Copiii din ziua de azi sunt răsfățați!

Am vrut să țip, dar am simțit că nu mai am putere. În acea noapte am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc în casa asta. Mama ta mă urăște și mă face să mă simt inutilă.

El a dat din cap trist:

— E bătrână, Irina… Nu știu ce să fac. Nu pot s-o dau afară…

— Dar pe mine poți să mă pierzi?

Nu mi-a răspuns. Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Mariana a început să-i spună Marei povești despre cât de bun era tatăl ei când era mic și cât de „nepricepută” sunt eu ca mamă. Mara a început să mă întrebe dacă o iubesc cu adevărat sau dacă o să plec „ca mamiile rele din povești”.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun lui Vlad că vreau să plec cu Mara la mama mea pentru o vreme.

— Poate așa îți dai seama ce contează cu adevărat pentru tine.

El a tăcut din nou. Am împachetat câteva haine și am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum stau pe canapeaua copilăriei mele și încerc să-mi adun gândurile. Mama îmi spune că am făcut bine, dar eu simt doar un gol imens. Mara doarme liniștită lângă mine, iar eu mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă familia noastră era sortită destrămării încă din clipa în care am lăsat-o pe Mariana să ne invadeze viața.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi aleg să tacă și câte au curajul să plece? Dacă dragostea adevărată cere sacrificii, unde se termină sacrificiul și unde începe pierderea de sine?