Când soțul meu a dat toată munca mea mamei lui – furtuna din bucătăria românească

— Ce-ai făcut cu sarmalele, Sorin? întreb, cu vocea tremurândă, în timp ce deschid ușa frigiderului pentru a treia oară. E luni seara, iar bucătăria miroase încă a varză și cimbru, dar tăvile sunt goale. Mă uit la el, așezat pe marginea canapelei, cu ochii în telefon.

— Le-am dus la mama, răspunde el, fără să ridice privirea. Are nevoie, știi că nu prea mai gătește de când cu operația la genunchi.

Simt cum mi se strânge stomacul. Toată duminica am stat în picioare, am tocat, am rulat, am fiert. Am făcut sarmale, ciorbă de perișoare și cozonac, să avem pentru câteva zile. Nu doar pentru noi doi, ci și pentru Maria, fetița noastră de șase ani, care abia aștepta să guste din cozonac. Și acum totul e dus. Fără să mă întrebe. Fără să-mi spună.

— Sorin, dar nici măcar nu m-ai întrebat! Știi cât am muncit ieri? Știi că Maria voia să ducă la școală pachet din sarmalele alea?

El oftează și lasă telefonul jos.

— Mama e singură, tu ai familie aici. Nu poți să înțelegi?

Îmi vine să țip. Să-i spun că și eu sunt singură uneori, chiar dacă suntem trei în casă. Că mă simt invizibilă când deciziile se iau peste capul meu. Dar nu spun nimic. Mă așez la masă și simt cum lacrimile îmi urcă în gât.

În seara aceea nu mai gătesc nimic. Maria vine la mine și mă întreabă de ce nu miroase a cozonac. Îi spun că s-a terminat și că o să fac altul în weekend. Îmi zâmbește cu încredere, dar eu simt cum mă apasă vinovăția și furia.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la soacră-mea: „Mulțumesc pentru mâncare, draga mea! Sarmalele au fost delicioase.” Niciun cuvânt despre cât am muncit sau dacă mi-a cerut cineva voie. Doar mulțumiri formale, ca și cum era de la sine înțeles că tot ce fac eu e pentru ea.

La serviciu nu mă pot concentra. Colega mea, Ioana, mă vede abătută și mă întreabă ce am pățit. Îi povestesc pe scurt, iar ea oftează:

— La noi acasă era la fel. Mama soacră era mereu pe primul loc. Dar la un moment dat am zis stop. Nu suntem servitoare!

Cuvintele ei îmi rămân în minte toată ziua. Nu suntem servitoare. Dar dacă nu suntem, atunci cine suntem? Soții? Mame? Femei care trebuie să împace pe toată lumea?

Seara îl aștept pe Sorin să vină acasă. Maria desenează la masă, iar eu mă uit la ușa de la intrare ca la o sentință. Când intră, îi spun direct:

— Trebuie să vorbim.

Se oprește în prag și mă privește mirat.

— Despre ce?

— Despre faptul că nu sunt invizibilă în casa asta. Că nu poți lua tot ce fac eu și să dai altcuiva fără să mă întrebi. Că nu sunt bucătăreasa nimănui.

Sorin oftează din nou, dar de data asta mă privește altfel.

— Nu am vrut să te rănesc… Mama chiar avea nevoie…

— Și eu am nevoie! Am nevoie să știu că munca mea contează aici. Că nu sunt doar un instrument de făcut mâncare pentru toți cei din jurul tău!

Maria se uită la noi cu ochii mari.

— Mami, nu plânge…

Îmi dau seama că plâng fără să-mi dau seama. Îmi șterg lacrimile și o iau în brațe.

— Nu plâng, iubita mea. Doar vorbesc serios cu tati.

Sorin se apropie și el de noi.

— Bine… Data viitoare te întreb. Promit.

Dar nu e vorba doar despre data viitoare. E vorba despre toate dățile când am tăcut și am lăsat de la mine. Despre toate momentele când am simțit că nu contez decât ca să fac pe plac altora.

În weekend mergem împreună la soacră-mea cu un borcan de zacuscă făcut de mine special pentru ea. O privesc cum îl desface cu poftă și îi spun:

— Data viitoare vă rog să-mi spuneți dacă aveți nevoie de ceva anume. Ca să știu și eu ce să pregătesc pentru familia mea.

Soacră-mea ridică din sprâncene, surprinsă de fermitatea mea.

— Sigur… Nu voiam să deranjez…

— Nu deranjați dacă cereți frumos. Dar vreau să știu că și familia mea are parte de ceea ce fac.

Pe drum spre casă, Sorin mă ține de mână și tace mult timp. Apoi spune încet:

— N-am realizat cât te doare…

— Poate ar trebui să ne gândim mai des la ce simte celălalt, îi răspund.

În seara aceea gătesc din nou sarmale cu Maria lângă mine. De data asta le mâncăm împreună, râzând și povestind.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre așteptările celorlalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?