Când tata a devenit povara mea: Povestea unei mame singure pe marginea prăpastiei

— Larisa, ai plătit întreținerea luna asta? Că iar au venit ăștia să bată la ușă!
Vocea tatălui meu răsuna din hol, răgușită și plină de reproș. M-am oprit din legănat pătuțul lui Vlad, băiețelul meu de doar șase luni, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când tata mă întreba de bani.
— Da, tată, am plătit. Din banii de la stat, știi bine că nu-mi rămâne mare lucru…
A oftat teatral și s-a trântit pe canapea, cu telecomanda în mână. M-am uitat la el: același trening vechi, aceeași privire pierdută. De când mama murise, cu doi ani în urmă, tata nu mai lucrase nicio zi. Își găsea scuze: ba că-l dor oasele, ba că „la vârsta lui nu-l mai angajează nimeni”. Dar avea doar 54 de ani. Eu aveam 27 și eram singură cu un copil mic, după ce tatăl lui Vlad dispăruse fără urmă când a aflat că sunt însărcinată.

La început am crezut că tata va fi sprijinul meu. Când am venit acasă cu Vlad în brațe, plânsă și speriată, el m-a luat în brațe și mi-a spus: „Lasă, fată, suntem o familie. Ne descurcăm noi.” Dar încet-încet, rolurile s-au inversat. Eu eram cea care gătea, făcea curat, plătea facturile și aducea bani în casă — puțini, dar singurii pe care îi aveam.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, când Vlad avea febră și eu nu mai știam ce să fac, tata a intrat în cameră cu o sticlă de bere în mână.
— Larisa, n-ai ceva bani să-mi iei niște țigări?
— Tată, Vlad are febră mare! Nu vezi că nu mai am nici pentru medicamente?
A dat din mână a lehamite și a ieșit trântind ușa. Am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de singură și neputincioasă încât am vrut să fug. Să las totul în urmă. Dar unde să mă duc cu un copil mic?

A doua zi dimineață, am găsit portofelul gol. Tata îmi luase ultimii lei pe care îi pusesem deoparte pentru laptele lui Vlad. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe hol și l-am găsit fumând pe balcon.
— De ce faci asta? De ce nu mă ajuți deloc?
S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.
— Eu te cresc de când erai mică! Acum e rândul tău să ai grijă de mine!
— Dar eu cu cine am grijă? Cine are grijă de mine?
A tăcut și s-a întors spre geam.

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Tata se plângea la rude că „nu-l respect”, că „am uitat cine l-a crescut”. Mătușa Mariana mi-a dat un telefon:
— Larisa, nu-i frumos ce faci! E tatăl tău! Cum să-l lași fără bani?
Am încercat să-i explic că nu mai pot. Că nu mai am de unde. Dar nimeni nu părea să mă asculte.

Într-o duminică dimineață, când Vlad dormea liniștit lângă mine, tata a venit cu o idee:
— Să vinzi aurul mamei! Ce rost are să-l ții? Oricum nu-l porți!
M-am uitat la el șocată.
— Ăla e tot ce mi-a rămas de la ea! Cum poți să-mi ceri asta?
— Avem nevoie de bani! Nu vezi că nu ne ajunge nici pentru mâncare?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers ore întregi prin parc cu Vlad în brațe. M-am gândit la toate sacrificiile mamei mele, la cum ar fi reacționat dacă ar fi văzut ce a ajuns tata. Mi-am dat seama că nu mai pot continua așa.

În seara aceea i-am spus tatei că trebuie să-și caute un loc de muncă sau să plece la unchiul Doru la țară.
— Nu mă dai tu afară din casa mea! — a urlat el.
— Nu te dau afară, dar nu mai pot să te întrețin! Am și eu un copil!
A doua zi dimineață nu mi-a vorbit deloc. A început să mă ignore complet. Timp de două săptămâni am trăit ca doi străini sub același acoperiș.

Într-o zi, când Vlad era bolnav și eu nu aveam bani nici pentru paracetamol, am sunat la Direcția de Asistență Socială. Mi-au spus că pot primi ajutor suplimentar dacă demonstrez că sunt mamă singură și că nu primesc sprijin din familie.

Am stat mult pe gânduri înainte să completez cererea. Mă simțeam vinovată — era totuși tatăl meu. Dar când l-am văzut pe Vlad tremurând de febră și pe tata cerându-mi iar bani pentru băutură, am semnat.

După câteva zile, asistenții sociali au venit acasă. Tata s-a simțit umilit și a început să țipe la mine:
— M-ai făcut de râs în tot cartierul! Nu mai ești fata mea!

Am plâns toată noaptea. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit o ușurare ciudată. În sfârșit cineva mă asculta. În următoarele luni am primit ajutor social și am reușit să mă descurc mai bine cu Vlad. Tata a plecat la țară la unchiul Doru și nu mi-a mai vorbit luni întregi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-am fost prea dură cu el sau dacă n-ar fi trebuit să mai rabd puțin. Dar apoi îl privesc pe Vlad dormind liniștit și îmi spun că trebuie să pun limite — chiar și celor pe care îi iubim cel mai mult.

Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când familia devine povară? Sau poate ar trebui să ne sacrificăm mereu pentru cei dragi?