Niciodată destul de bună pentru familia lui Vlad: Povestea mea despre iubire și diferențe sociale

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Irina, mi-a spus doamna Popescu, cu voce rece, în timp ce îmi întindea o ceașcă de ceai pe care abia am reușit să o țin fără să tremur. Era prima dată când îi vizitam pe părinții lui Vlad, iubitul meu de aproape doi ani, și deja simțeam că fiecare privire, fiecare gest, fiecare cuvânt era un test pe care nu aveam cum să-l trec.

Masa din sufrageria lor era perfect aranjată, cu fața de masă apretată și farfurii din porțelan fin. În jurul meu, tablouri vechi și rafturi pline de cărți scumpe. M-am simțit ca o intrusă, ca o piesă nepotrivită într-un puzzle pe care nu aveam voie să-l ating. Mama lui Vlad nu a zâmbit nici măcar o dată. Tatăl lui, domnul Popescu, m-a întrebat sec:

— Și părinții tăi cu ce se ocupă?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata lucra la fabrica din oraș, iar mama era vânzătoare la magazinul alimentar din cartier. Am spus-o cu voce joasă, încercând să nu par rușinată, dar știam că pentru ei nu era suficient.

Vlad mi-a strâns mâna sub masă. — Irina e studentă la Litere, a spus el apăsat, încercând să schimbe subiectul. Dar privirile lor au rămas reci.

După acea seară, nimic nu a mai fost la fel între noi. Vlad încerca să mă liniștească:

— Nu contează ce cred ei. Eu te iubesc.

Dar știam că îl doare. Îl vedeam cum se închide în el după fiecare vizită acasă, cum evită să vorbească despre familie. Într-o seară, după ce ne-am certat din cauza unei nimicuri, a izbucnit:

— Nu înțelegi! Ei nu vor accepta niciodată! Pentru ei contează doar aparențele, banii, statutul!

Am plâns mult în acea noapte. M-am întrebat dacă dragostea noastră chiar poate supraviețui atâtor obstacole. Prietenele mele îmi spuneau să nu renunț:

— Dacă te iubește cu adevărat, va lupta pentru tine!

Dar zilele treceau și Vlad devenea tot mai distant. Îl vedeam cum ezită să mă ia de mână pe stradă când ne întâlneam cu cineva cunoscut de-ai lui. Cum îmi cerea să nu vin la petrecerile unde erau și părinții lui invitați.

Într-o duminică după-amiază, am primit un telefon de la mama lui Vlad:

— Irina, aș vrea să stăm de vorbă.

Am mers la ei acasă cu inima cât un purice. M-a întâmpinat în bucătărie, unde mirosea a prăjituri proaspete.

— Vlad e un băiat bun. Merită tot ce e mai bun. Tu ești o fată drăguță, dar…

A lăsat fraza neterminată. Am simțit că mă sufoc.

— Știți… îl iubesc pe Vlad. Și el mă iubește.

— Dragostea nu ține de foame, Irina. Și nici nu plătește ratele la bancă sau vacanțele în străinătate.

Am plecat plângând. Vlad m-a găsit pe banca din fața blocului meu.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre sughițuri.

— Nu pot să cred… De ce trebuie să fie atât de greu?

— Pentru că nu suntem la fel ca ei, Vlad! Pentru că nu am crescut în vile cu piscină și nu am mers la școli private!

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— O să găsim o cale. Promit.

Dar promisiunile nu țin loc de realitate. În lunile care au urmat, presiunea a crescut. Părinții lui au început să-i prezinte „fete potrivite”, fiicele unor prieteni de familie: Ana-Maria, fata notarului; Roxana, fiica unui medic cunoscut din oraș.

Vlad s-a încăpățânat să rămână cu mine, dar între noi s-a strecurat o răceală pe care nu am mai putut-o alunga. Certurile au devenit tot mai dese. Eu îi reproșam că nu mă apără suficient; el îmi reproșa că nu încerc să mă integrez mai mult.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am avut ultima noastră ceartă adevărată:

— Poate ar trebui să ne despărțim… Poate așa vor fi toți fericiți!

— Tu ai fi fericit?

Nu mi-a răspuns. A doua zi mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău.”

Au trecut luni până am reușit să respir din nou fără durere. Am terminat facultatea și m-am angajat ca profesoară la un liceu din oraș. Viața mea a mers mai departe, dar rana a rămas acolo, undeva adânc.

Uneori îl văd pe Vlad prin oraș, alături de Ana-Maria sau Roxana — niciodată singur. Ne salutăm politicos, ca doi străini care au împărțit cândva același vis.

M-am întrebat adesea dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu lumea noastră era prea diferită pentru a putea construi ceva împreună.

Acum privesc spre viitor cu speranță și curaj. Știu că merit să fiu iubită pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce am sau din ce familie provin.

Oare câți dintre noi au pierdut iubirea adevărată din cauza prejudecăților? Și cât timp vom mai lăsa diferențele sociale să ne dicteze fericirea?