Adevărul care a spart tăcerea: trezirea Mariei

— Măria, tu chiar ești fericită?
Întrebarea a plutit în aer ca o bombă cu ceas, în timp ce ridicam lingura cu supă spre buze. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă cineva ar fi tras brusc de un fir invizibil. Era o seară de joi, la masa noastră lungă din bucătărie, cu Pál la capătul mesei, privind absent la televizorul care bâzâia știrile, iar copiii, Ilinca și Radu, certându-se pe sub masă pentru ultima felie de pâine.

Nu-mi amintesc să-mi fi pus cineva întrebarea asta vreodată. Nici măcar eu nu mi-o pusesem cu adevărat. Dar Ana, prietena mea din copilărie, venită pe neașteptate la cină, a rostit-o cu o sinceritate care m-a dezarmat. Am zâmbit forțat și am dat din cap, încercând să par stăpână pe mine. Dar în ochii ei am văzut că nu mă crede.

— Ce tot întrebi acolo? a mormăit Pál, fără să-și ridice privirea de la televizor.

— Nimic, doar vorbim între fete, am răspuns repede, dar vocea mi-a tremurat.

Ana nu s-a lăsat. — Măria, nu mai minți. Te cunosc de când eram mici. Unde e fata aia care râdea din orice și visa să ajungă profesoară de română?

M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și curățenie. Am simțit un nod în gât. Fata aia dispăruse demult, îngropată sub griji, facturi și așteptările unei familii care nu accepta niciun pas greșit.

După ce Ana a plecat, am rămas singură în bucătărie. Pál s-a retras în dormitor, bombănind că iar am stat prea mult la taclale. Copiii s-au culcat fără să mă mai întrebe nimic. Am rămas cu gândurile mele și cu întrebarea Anei care nu-mi dădea pace.

Am început să mă gândesc la ultimii ani. La cum am renunțat la facultate după ce l-am cunoscut pe Pál, pentru că „așa e mai bine pentru familie”. La cum mama îmi repeta mereu: „Femeia trebuie să țină casa și copiii, nu să umble după vise”. La cum tata nici nu voia să audă de altceva decât să mă mărit repede și să fac copii.

În fiecare zi făceam aceleași lucruri: trezit devreme, pregătit micul dejun, dus copiii la școală, cumpărături, gătit, curățenie. Seara îl așteptam pe Pál cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze, chiar dacă uneori simțeam că mă sufoc. Nu-mi aducea niciodată flori sau vreo vorbă bună. Dacă îi spuneam că sunt obosită sau că mi-e greu, ridica din umeri: „Asta-i viața, Mărie. Toți avem greutăți.”

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat: — Mama, tu ai avut vreodată un vis?

Am rămas blocată. Ce să-i spun? Că visam să fiu profesoară? Că voiam să călătoresc? Că mi-am dorit să scriu poezii? Am mințit-o: — Visul meu e să vă văd pe voi fericiți.

Dar adevărul era altul. Visul meu era să fiu EU fericită.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit într-un sertar vechi o agendă din liceu. Pe prima pagină scrisesem: „Nu renunța niciodată la tine însăți.” Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată de propria mea viață.

A doua zi dimineață, am făcut ceva ce nu mai făcusem de ani de zile: am ieșit singură în parc. Am stat pe o bancă și am privit copacii goi. O bătrână s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus că nu știu cine sunt.

— Știi ce mi-a zis mie mama când eram tânără? Că dacă nu-ți asculți inima, ajungi să trăiești viața altora. Nu fă greșeala asta, draga mea.

Vorbele ei au fost ca un duș rece. În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva.

Am început să citesc din nou. Seara, după ce toți adormeau, scriam poezii pe bucățele de hârtie ascunse prin sertare. Am aplicat pentru un curs online de literatură română fără să-i spun lui Pál.

Când a aflat, a făcut scandal.

— Ce-ți trebuie ție prostii din astea? Cine are grijă de casă dacă tu te apuci de citit?

— Și eu exist! am strigat pentru prima dată după ani de tăcere. Și eu am dreptul să fiu fericită!

A urmat o ceartă cumplită. Mama m-a sunat și mi-a spus că „nu e frumos ce fac”, că „o femeie trebuie să-și știe locul”. Tata nici n-a vrut să vorbească cu mine două săptămâni.

Dar Ana a fost acolo. M-a încurajat să merg mai departe.

— Nu te lăsa! Dacă tu nu lupți pentru tine, nimeni n-o va face.

Am terminat cursul cu brio și am început să predau meditații copiilor din cartier. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit vie.

Pál s-a schimbat? Nu prea. Dar eu m-am schimbat. Am început să spun ce simt și ce vreau. Copiii au văzut și ei diferența: mama lor nu mai era doar o umbră care muncea fără oprire, ci o femeie care zâmbea sincer.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne pierdem pe drum doar ca să facem pe plac altora?

Poate că nu pot schimba lumea peste noapte. Dar pot schimba lumea mea. Și poate povestea mea va da curaj și altora să-și caute adevărul.

Oare câte dintre noi avem curajul să ne întrebăm: „Eu cine sunt cu adevărat?”