Umbre peste copilărie – Povestea mea dintr-o familie românească

— Nu mai plânge, Rareș! Nu mai plânge, că-l superi pe tata! vocea mamei tremura, încercând să mă ascundă după ea, în timp ce ușa de la intrare se izbea de perete. Tata intrase deja în casă, mirosind a alcool și a frig. Aveam șapte ani și știam deja că, atunci când tata vine acasă supărat, trebuie să dispar. Dar unde să dispari într-o garsonieră de la marginea Bucureștiului?

M-am ghemuit sub masa din bucătărie, cu genunchii la piept, ascultând cum mama încerca să-l liniștească. — Nu vezi că-i copil? Ce vină are el că nu găsești de muncă? — Taci, femeie! Ai tu grijă de el dacă ești așa deșteaptă! Apoi am auzit palma plesnind-o peste obraz. M-am făcut și mai mic. M-am rugat să nu mă vadă. Dar m-a văzut. — Ieși de acolo! urlă el. Am ieșit tremurând, cu ochii în lacrimi. Tata m-a apucat de braț și m-a zgâlțâit. — De ce plângi? Ce-ai pățit? — Nimic… am bâiguit. — Atunci taci!

Așa arătau serile mele. Mama încerca să mă protejeze, dar era și ea o victimă. Tata nu fusese mereu așa. Îmi povestea mama că, înainte să rămână fără serviciu, era un om bun, muncitor. Dar când fabrica s-a închis și banii s-au terminat, s-a schimbat totul. A început să bea, să țipe, să lovească. Sărăcia ne-a izolat. Nu aveam prieteni, nu aveam rude aproape. Mergeam la școală cu haine vechi și pantofi rupți. Copiii râdeau de mine. Doar doamna învățătoare, doamna Popescu, mă întreba uneori dacă sunt bine.

Într-o zi, după ce tata a spart un pahar și a început să arunce cu cioburi spre mama, am fugit la bunica pe trenul de Chitila. Bunica Ileana locuia într-un sat mic, într-o casă veche cu două camere și o sobă care scârțâia toată iarna. Acolo era liniște. Bunica mă lua în brațe și îmi spunea: — Lasă, mamă, aici nu te atinge nimeni. Îmi făcea mămăligă cu brânză și mă lăsa să dorm cât vreau. Dar nu puteam sta mult la ea; mama mă chema înapoi, sperând că tata se va schimba.

Anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. Tata devenea tot mai violent, iar mama tot mai slabă. Într-o noapte, când aveam 12 ani, l-am văzut pe tata trântind-o pe mama la podea și lovind-o cu piciorul. Am țipat: — Las-o! Las-o! Tata s-a întors spre mine cu ochii injectați: — Ieși afară! Am fugit pe scări, desculț, până la vecina de la trei. Ea a sunat la poliție.

A fost prima dată când cineva a intervenit. Polițiștii au venit, l-au luat pe tata pentru o noapte, dar a doua zi era iar acasă. Mama plângea: — Ce să facem? Unde să mergem? Nu avem bani nici de pâine… Atunci am simțit că nu mai pot. Am început să lipsesc de la școală, să stau pe stradă cu alți copii ca mine. Am furat o pâine din piață ca să avem ce mânca.

Într-o zi, asistența socială a venit la școală. Doamna Popescu le spusese despre mine. M-au luat deoparte și m-au întrebat dacă vreau să merg într-un centru pentru copii. Am zis da fără să mă gândesc prea mult. Mama a plâns când au venit să mă ia: — Rareș, mamă, iartă-mă… N-am putut mai mult… Am plecat cu o sacoșă de haine vechi și o fotografie cu noi trei dintr-o vreme când încă zâmbeam.

La centrul de plasament din Voluntari am găsit alți copii ca mine: Ana, care fugea mereu noaptea din cameră; Vlad, care nu vorbea cu nimeni; Sorin, care visa să devină fotbalist ca Hagi. Educatoarea, doamna Lungu, ne spunea mereu: — Aici sunteți în siguranță! Dar eu știam că siguranța e doar o iluzie temporară.

Mi-a fost greu fără mama. În fiecare seară mă gândeam la ea: O fi bine? O mai bate tata? Îi scriam scrisori pe care nu le trimiteam niciodată. Într-o zi am primit vizită: era bunica Ileana. M-a strâns tare în brațe: — Sufletul meu… Nu te lăsa! Tu ești puternic! Mi-a adus o pungă cu mere și un pulover tricotat de ea.

În centru am învățat să supraviețuiesc printre copii răniți ca mine. Unii erau agresivi, alții triști sau retrași. Am avut conflicte cu Vlad pentru că mi-a furat sandvișul; ne-am bătut până au venit educatoarele să ne despartă. În altă zi am stat lângă Ana toată noaptea pentru că plângea după mama ei.

Am început să citesc mult – era singura cale de evadare din realitate. Citeam orice găseam: povești cu eroi, romane despre copii orfani care reușesc în viață. Visam că într-o zi voi avea o familie normală.

La 16 ani am ieșit din centru și m-am angajat ca ajutor de bucătar la un restaurant mic din București. Patronul, domnul Dobre, mi-a zis într-o zi: — Rareș, tu ai ceva în ochi… parcă ai văzut prea multe pentru vârsta ta! I-am zâmbit amar: — Poate că da… dar încă sper că pot fi fericit.

Mama a murit când aveam 18 ani – infarct, ziceau medicii; eu cred că i s-a rupt inima de atâta suferință. Tata a dispărut undeva prin Moldova; n-am mai auzit nimic de el.

Acum am 25 de ani și încă mă întreb dacă pot ierta ce s-a întâmplat atunci. Dacă pot construi ceva frumos pe ruinele unei copilării distruse de violență și lipsuri.

Oare câți copii ca mine mai trăiesc azi aceleași coșmaruri? Oare putem vreodată să ne vindecăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu rănile ascunse sub piele?