Totul pentru el, nimic pentru mine: povestea unei trădări

— Nu pot să cred că faci asta, Marele! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea ultimele haine într-o valiză veche. Era miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie arunca umbre ciudate pe pereți. Copiii dormeau, iar eu simțeam că lumea mea se prăbușește sub greutatea unei trădări pe care nu o prevăzusem niciodată.

— Nu mai merge, Livia. M-am săturat. Nu mai pot. Ești mereu nemulțumită, mereu cu ochii pe cifre, pe facturi… Eu vreau altceva de la viață, a spus el, evitând să mă privească.

Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu țip. Cum să-i explic că eu eram cu ochii pe cifre pentru că altfel ne-ar fi înghițit datoriile? Că eu eram cea care stătea nopțile să facă facturi, să sune furnizorii, să negocieze cu banca? Că fără mine, visul lui de a avea o firmă ar fi rămas doar un vis?

Totul a început acum cincisprezece ani, când eram tineri și plini de speranță. El — Marele meu visător — voia să deschidă o firmă de instalații. Eu tocmai terminasem ASE-ul și aveam oferte bune de la două multinaționale. Dar am ales să-l urmez pe el. „Suntem o echipă”, mi-a spus atunci, ținându-mă de mână în fața blocului nostru din Drumul Taberei. „Fără tine nu pot.”

Am muncit cot la cot. El pe teren, eu la birou. Nu am avut niciodată un contract de muncă, nici salariu. Totul era pe numele lui — firma, casa, chiar și mașina cumpărată din banii mei de la nuntă. Nu mi-a păsat. Eram convinși că suntem invincibili împreună.

Anii au trecut. Au venit copiii — Ilinca și Radu — și grijile s-au înmulțit. Firma a crescut, dar și datoriile. Criza din 2008 ne-a lovit rău. Am vândut verighetele ca să plătim salariile angajaților. Eu am renunțat la haine noi, la vacanțe, la tot ce era pentru mine. Totul pentru el, pentru noi.

— Livia, trebuie să mai strângem cureaua o perioadă, îmi spunea el mereu.

— Nu-i nimic, Marele. O să trecem și peste asta, îi răspundeam eu, încercând să-mi ascund lacrimile.

Dar el a început să se schimbe. Seara venea tot mai târziu acasă. Își verifica telefonul pe ascuns. Într-o zi am găsit un mesaj: „Mi-e dor de tine”. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Cine e Andreea? l-am întrebat direct.

— O clientă. Nu inventa prostii!

Am vrut să-l cred. Am vrut să cred că totul e doar în capul meu obosit de griji și nopți nedormite.

Apoi au venit executorii judecătorești. Firma avea datorii uriașe la stat. Eu habar n-aveam — Marele nu-mi mai arătase actele de luni bune.

— Doamnă Popescu, sunteți codebitor pe creditul acesta? m-a întrebat rece funcționara de la bancă.

— Nu… adică… nu știu… Eu doar semnam ce-mi dădea soțul meu…

M-am trezit peste noapte cu poprire pe salariu (între timp mă angajasem ca economist la o firmă mică), cu amenințări cu executarea silită a apartamentului în care locuiam cu copiii.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am confruntat:

— Marele, ce-ai făcut cu banii? De ce nu mi-ai spus nimic?

— Nu mai suport presiunea asta! Tu nu vezi că nu mai merge? Eu plec! M-am săturat!

Și a plecat. Pur și simplu. Fără să privească înapoi.

Au urmat luni de coșmar: telefoane de la recuperatori, procese cu banca, certuri cu părinții mei („Ți-am spus noi să nu te bagi în afacerile lui!”), lacrimi ascunse de copii.

Ilinca m-a întrebat într-o zi:

— Mami, tati nu mai vine acasă?

— Nu știu, iubita mea… Dar noi o să fim bine.

Nu știam dacă spun adevărul sau doar încercam să mă mint singură.

Am încercat să-l contactez pe Marele — nu răspundea la telefon. Am aflat de la un prieten comun că stă cu Andreea într-un apartament nou din Pipera. Firma veche era deja în insolvență; el deschisese alta pe numele noii iubite.

M-am simțit trădată ca femeie, ca mamă, ca partener de viață. Toată munca mea — anii de sacrificii, visele noastre comune — se spulberaseră ca praful pe drumurile Bucureștiului.

Am vrut să cedez. Să las totul baltă și să fug undeva unde nu mă cunoaște nimeni. Dar copiii aveau nevoie de mine. Părinții mei îmbătrâniseră peste noapte din cauza grijilor mele.

Am început să caut soluții: am vorbit cu un avocat (o prietenă din facultate), am negociat cu banca re-eșalonarea datoriilor, am făcut cerere pentru alocație suplimentară pentru copii. Am vândut bijuteriile rămase și am început să dau meditații la economie adolescenților din cartier.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu Andreea la supermarket.

— Livia… îmi pare rău… Eu nu am vrut să… a bâiguit ea.

Am privit-o în ochi și am simțit că nu mai am nimic de pierdut.

— Să-ți fie rușine! Dar nu pentru că mi l-ai luat pe Marele — ci pentru că ai distrus o familie și ai lăsat doi copii fără tată!

A plecat capul și a fugit printre rafturi.

Au trecut doi ani de atunci. Încă plătesc din datorii. Încă mă trezesc noaptea speriată că voi pierde casa. Dar copiii mei sunt sănătoși și mă iubesc. Am început să cred din nou în mine — încet, cu pași mici.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut un contract de muncă sau dacă aș fi fost mai puțin naivă, ar fi fost altfel? Sau dragostea adevărată chiar trebuie să fie oarbă?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să se gândească de două ori înainte să-și pună toată viața în mâinile altcuiva fără niciun fel de protecție legală sau financiară.

Oare cât valorează loialitatea într-o lume în care dragostea se măsoară în bani? Și câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?