Lanțurile tăcerii: Povara unei familii care nu e a mea

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea cu telefonul la ureche, ascultând pentru a treia oară în acea săptămână plângerile mamei lui.

Vlad a oftat adânc, și-a trecut mâna prin păr și mi-a făcut semn să am răbdare. Dar răbdarea mea era ca o ață subțire, gata să se rupă. În bucătăria noastră mică din Ploiești, cu gresia rece sub picioare și mirosul de ciorbă uitată pe foc, simțeam că nu mai am aer.

— Da, mamă… Știu… O să vă trimit mâine… Da, și pentru factură… Da, și pentru medicamentele lui tata…

Când a închis telefonul, privirea lui era pierdută. M-am apropiat încet, cu inima bătându-mi nebunește.

— Vlad, până când? Până când o să fim doar noi doi în casa asta? Până când o să avem și noi bani pentru vacanța aia la mare pe care o tot promitem copiilor?

El a ridicat din umeri, ca un copil prins cu tema nefăcută.

— Sunt părinții mei, Ana. Ce vrei să fac? Să-i las să moară de foame?

M-am prăbușit pe scaun. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Nu voiam să fiu egoistă. Știam că părinții lui Vlad nu au pensii mari, că tata-socru e bolnav de inimă, că mama-soacră abia se ține pe picioare după operația la șold. Dar de ce trebuia ca fiecare leu câștigat de Vlad să plece la ei? De ce nu conta niciodată ce simțeam eu?

Am crescut într-o familie modestă din Buzău. Tata a fost șofer pe autobuz, mama vânzătoare la alimentara din cartier. Niciodată nu ne-am permis prea multe, dar nici nu am cerut. Când m-am măritat cu Vlad, am crezut că vom construi împreună ceva al nostru. Dar visul ăsta s-a transformat într-o cursă fără sfârșit între facturi, rate și telefoane de la socri.

— Ana, nu te supăra… O să fie mai bine. Promit că luna viitoare punem ceva deoparte pentru noi.

Promisiuni. Doar promisiuni. În fiecare lună apărea ceva nou: ba s-a stricat frigiderul la socri, ba trebuie bani pentru analize, ba s-a spart țeava la baie. Iar noi? Noi amânam totul: excursia copiilor la munte, mobila nouă pentru camera lor, chiar și serile noastre împreună.

Într-o zi, când am venit acasă de la serviciu — lucrez ca educatoare la grădinița din cartier — l-am găsit pe Vlad stând pe întuneric. Avea capul în mâini.

— Ce s-a întâmplat?

— Am pierdut jobul, Ana…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad lucra ca inginer la o firmă de construcții care tocmai intrase în insolvență. Era singurul nostru venit stabil.

— Și acum? Ce facem?

— Nu știu… O să caut altceva… Dar până atunci…

Nici nu a apucat să termine fraza că telefonul a sunat din nou. Era mama-soacră.

— Vlad, dragule, ai trimis banii? Că trebuie să plătim lumina azi…

Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi. Am simțit că explodez.

— Spune-le adevărul! Spune-le că nu mai avem! Că nu mai putem!

Dar el nu a avut curaj. A spus doar:

— Mâine, mamă… Mâine…

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la copiii noștri — Maria și Radu — care dormeau liniștiți în camera lor micuță, fără să știe cât de greu ne este. M-am gândit la mine, la femeia care eram înainte: veselă, plină de speranță. Unde dispărusem?

A doua zi am decis să merg la socri. Am luat autobuzul spre satul lor din apropiere de Mizil. Când am intrat în curte, mama-soacră cosea la poartă.

— Bună ziua, mamă! am spus încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Bună ziua, Ana! Ai venit singură? Vlad unde e?

— E acasă cu copiii… Am venit să vorbim.

S-a uitat la mine suspicioasă.

— Ce s-a întâmplat?

— Mamă… Vlad și-a pierdut serviciul. Nu mai avem bani nici pentru noi…

A oftat teatral.

— Și noi ce facem acum? Cine ne ajută?

Mi-au dat lacrimile.

— Poate găsim o soluție împreună… Poate vă ajut și eu cu ce pot… Dar nu mai putem continua așa…

S-a ridicat brusc.

— Dacă nu ne ajutați voi, cine? Noi v-am crescut băiatul! Voi aveți serviciu! Noi suntem bătrâni!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de vinovăție, de datorie, de lanțurile invizibile care mă țineau legată de o familie care nu era a mea.

Când m-am întors acasă, Vlad m-a privit cu speranță.

— Ai reușit să le explici?

— Nu vor înțelege niciodată…

Au trecut luni grele. Vlad a găsit un job prost plătit ca paznic la un depozit. Eu am început să fac meditații cu copiii din bloc ca să mai aduc un ban în casă. Socrii au continuat să ceară — mai puțin decât înainte, dar tot cereau.

Într-o seară, Maria m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi mereu când crezi că nu te vede nimeni?

Am înghețat. Copiii simțeau totul.

Acum stau aici și scriu aceste rânduri cu sufletul golit de puteri. Mă întreb: cât timp mai pot trăi între datoria față de familie și dreptul meu la fericire? Oare câte femei din România tac și rabdă ca mine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?