„De ce nu poți fi ca ea?” – Povestea mea despre viața trăită în umbra fostei soții a soțului meu

— Nu înțeleg de ce nu poți fi ca Gabriela, îmi spune Mihai, cu vocea lui rece, în timp ce își aruncă sacoul pe spătarul scaunului din bucătărie. Mă opresc din tăiat legumele pentru cină, simțind cum mi se strânge stomacul. Încă o dată. Încă o comparație. Încă o rană care se adâncește.

Nu știu când am început să trăiesc în umbra Gabrielei. Poate din prima zi când am intrat în apartamentul nostru, încă plin de amintirile ei: o vază cu flori uscate pe masă, o fotografie uitată într-un sertar, mirosul de parfum dulceag care persista în dulapuri. Mihai nu vorbea mult despre trecut, dar când o făcea, ochii lui se luminau altfel. La început am crezut că e normal, că fiecare are un trecut. Dar trecutul lui Mihai nu era doar o poveste – era un standard la care trebuia să mă ridic.

— Gabriela gătea mereu sarmale de Crăciun, nu supă la plic ca tine, mi-a spus într-o seară, când am venit obosită de la serviciu și am încercat să improvizez ceva rapid. M-am simțit mică, inutilă, ca și cum orice aș face nu ar fi niciodată destul.

Mama mea mă sună aproape zilnic. — Ana, tu ești o fată bună. Nu te lăsa călcată în picioare! Dar ce să-i spun? Că nu mai știu cine sunt? Că mă uit în oglindă și văd doar o copie palidă a unei femei pe care n-am cunoscut-o niciodată?

Într-o duminică, la masa cu părinții lui Mihai, soacra mea a oftat teatral când am pus pe masă prăjitura mea preferată. — Gabriela făcea cozonac cu nucă și cacao, zicea ea mereu. Toată lumea râdea, iar eu simțeam cum mă sufoc.

Am încercat să vorbesc cu Mihai. — Te rog, nu mă mai compara cu ea. Sunt alt om. El a ridicat din umeri: — Dacă ai încerca măcar să fii ca ea… poate ne-ar fi mai bine.

Am început să mă schimb fără să-mi dau seama. Am renunțat la hainele colorate care-mi plăceau, pentru că Gabriela purta mereu culori neutre. Am început să gătesc după rețetele ei găsite pe internet. Am mers chiar și la același coafor unde mergea ea – am aflat de la prietena ei, Laura. Dar oricât încercam, Mihai găsea mereu ceva ce nu făceam „ca ea”.

Într-o seară, după ce am petrecut ore întregi pregătind sarmale și cozonac, Mihai a venit acasă târziu și nici măcar nu s-a uitat la mine. — Gabriela nu se plângea niciodată că e obosită, mi-a spus când i-am reproșat că nu apreciază efortul meu.

Am început să cred că problema sunt eu. Poate chiar nu sunt suficient de bună. Poate Gabriela chiar era perfectă. M-am izolat de prieteni, evitam să ies din casă, iar la serviciu eram tot mai absentă.

Într-o zi, colega mea de birou, Irina, m-a tras deoparte: — Ana, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns în fața ei. I-am povestit totul: comparațiile, umilințele, sentimentul că trăiesc viața altcuiva. Irina m-a îmbrățișat și mi-a spus: — Nimeni nu merită să fie umbra altcuiva. Nici măcar pentru dragoste.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios dacă asta e viața pe care mi-o doresc. Seara, când Mihai a venit acasă și a început iar să vorbească despre cât de minunată era Gabriela la organizarea vacanțelor, ceva s-a rupt în mine.

— Mihai, te-ai gândit vreodată că poate nu vrei o soție nouă? Poate vrei doar o copie a Gabrielei? El s-a uitat la mine surprins: — Nu exagerezi puțin?

— Nu! Nu exagerez! De ani de zile încerc să fiu cineva care nu sunt! Am obosit! Vreau să fiu Ana! Vreau să fiu iubită pentru ceea ce sunt eu!

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. Mihai mi-a spus că sunt egoistă, că nu mă gândesc la el și la cât de greu i-a fost după divorț. Eu i-am spus că nu pot trăi la nesfârșit în competiție cu o fantomă.

În acea noapte am dormit pe canapea. Dimineața am făcut bagajele și am plecat la mama. Când am ieșit pe ușă, Mihai nici măcar nu s-a uitat la mine.

Au trecut câteva luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc. Am reluat legătura cu prietenii mei vechi, am început să pictez din nou – pasiunea mea din liceu –, am mers la terapie și am învățat să mă apreciez pentru ceea ce sunt.

Uneori încă mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru relația noastră sau dacă pur și simplu unii oameni nu pot iubi decât trecutul lor.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc astăzi în umbra unei alte femei? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim „ca ea”? Oare când vom învăța că merităm să fim iubite pentru cine suntem cu adevărat?