Umbra unei zile de naștere: Povestea unei femei invizibile

— Ivona, ai pus vinul la rece? strigă soacra mea din prag, nici nu apucasem să-mi dau jos șorțul. Mirosea a friptură arsă, iar în bucătărie era o căldură sufocantă. Mâinile îmi tremurau pe tava cu sarmale, iar în minte îmi răsuna vocea lui Vlad, soțul meu: „Hai, mamă, las-o pe Ivona, că se descurcă ea!”

De zece ani, în fiecare 15 martie, casa noastră devine scena unui spectacol pe care nu l-am ales niciodată. Familia lui Vlad — părinți, surori, veri, nepoți — se adună la noi ca la un ritual. Eu gătesc, servesc, zâmbesc, strâng după toți. Ei râd, povestesc, mă ignoră. Niciodată nu m-a întrebat cineva dacă mi-ar plăcea să sărbătorim altfel. Nici Vlad.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că am obosit să fiu invizibilă. Poate pentru că fiica mea, Mara, m-a întrebat într-o seară: „Mami, tu de ce nu stai niciodată cu noi la masă?”

Așa că am decis: anul acesta nu mai gătesc pentru douăzeci de oameni. Nu mai fac pe chelnerița. Nu mai zâmbesc fals. Am anunțat cu două zile înainte:

— Vlad, anul ăsta vreau să mergem doar noi patru la munte de ziua ta. Să fim împreună, fără agitație.

A ridicat din sprâncene, ca și cum i-aș fi propus să ne mutăm pe alt continent.

— Și mama? Și tata? Și sora mea? Cum să nu-i chemăm?

— Vlad, e ziua ta. Nu vrei să fie liniște?

— Nu pot să le fac asta. Se supără toți pe mine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mereu era vorba despre ceilalți. Niciodată despre noi. Niciodată despre mine.

Când i-am spus soacrei mele la telefon că anul acesta nu facem masă mare, a tăcut câteva secunde lungi.

— Aha… Păi și ce facem? Stăm fiecare la casa lui?

— Da, cred că da. Sau poate vă invitați voi la voi acasă.

— Nu e la fel… Dar dacă tu așa vrei…

Vocea ei era tăioasă ca lama unui cuțit.

În ziua cu pricina, Vlad a fost morocănos de dimineață. Mara și Alex, băiatul nostru de opt ani, erau entuziasmați că mergem la munte. Eu încercam să mă bucur de decizia mea, dar simțeam privirea apăsătoare a lui Vlad.

Pe drum, telefonul lui a sunat de zeci de ori. Mama lui, sora lui, chiar și unchiul Nicu. Toți voiau să știe „ce s-a întâmplat cu Ivona”.

La cabană, am încercat să ne relaxăm. Am râs cu copiii la bulgăreală, am băut vin fiert și am privit apusul peste crestele albe. Dar Vlad era absent. Se uita mereu la telefon și răspundea monosilabic.

Seara, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbim.

— Vlad, te rog… Nu vreau să ne certăm. Dar simt că nu mai pot să fiu mereu cea care se sacrifică pentru toți.

— Nu înțelegi… Familia mea contează pentru mine. Așa am crescut: împreună la orice sărbătoare.

— Și eu? Eu unde sunt în povestea asta?

A tăcut. S-a uitat pe fereastră la zăpada care cădea liniștit.

— Nu știu… Poate ai dreptate. Dar nu pot schimba totul peste noapte.

În zilele următoare am simțit răceala tuturor. Mesaje scurte de la cumnata mea: „Sper că te-ai distrat.” Soacra mea nu mi-a mai răspuns la telefon. Vlad era distant.

M-am întrebat dacă am greșit. Dacă nu cumva am stricat ceva ce nu se mai poate repara. Dar când Mara mi-a spus: „Mami, mi-a plăcut mult că ai stat cu noi”, am simțit că am făcut ce trebuia.

Au trecut săptămâni până când lucrurile s-au mai liniștit. Vlad a început să vorbească iar cu mine despre lucruri simple: ce fac copiii la școală, ce gătim duminica. Dar între noi plutea mereu întrebarea nespusă: cine are dreptate? Eu, care vreau să exist ca om în familia asta? Sau el, care vrea să păstreze tradiția cu orice preț?

Uneori mă gândesc că femeile din România sunt crescute să fie invizibile pentru liniștea celorlalți. Să gătească, să spele, să zâmbească frumos și să nu ceară nimic pentru ele. Dar cât timp poți trăi așa fără să te pierzi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare familie trebuie să-și găsească propriul echilibru între tradiție și fericirea fiecăruia dintre noi.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: oare câte femei se simt ca mine? Oare cât timp trebuie să ne sacrificăm până când cineva ne vede cu adevărat?