„E viața mea, nu a voastră!” – Prânzul de familie care a schimbat totul

— Nu mai pot! E viața mea, nu a voastră! — vocea Irinei a spart liniștea din sufrageria noastră mică, unde mirosul de sarmale și pâine caldă plutea încăpățânat peste masa plină. Tata a rămas cu lingura suspendată în aer, iar mama s-a oprit din tăiatul fripturii, cu ochii mari, umezi. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul, ca și cum cineva ar fi tras brusc fața de masă de sub farfuria mea.

Era o duminică obișnuită, sau cel puțin așa credeam. Ne adunaserăm cu toții la mama acasă, ca în fiecare săptămână, să ne prefacem că suntem o familie unită. Eu, Irina, fratele nostru mai mic, Radu, și părinții. Dar sub zâmbetele forțate și glumele despre politică și vreme mocnea ceva ce nu voiam să recunoaștem: fiecare dintre noi era pe cale să explodeze.

Irina era mereu „copilul problemă”. Cu părul ei vopsit în albastru și hainele largi, nu se potrivea niciodată în tiparul pe care părinții noștri îl visau pentru noi. Tata îi spunea mereu că „o fată serioasă nu umblă așa”, iar mama îi repeta că „o să-și găsească greu un băiat bun”. Eu eram sora cea mare, cea care trebuia să fie exemplu — mereu cu note bune, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu ascultătoare. Radu era băiatul de aur: politehnist, liniștit, cu prietena lui drăguță și planuri clare de viitor.

Dar Irina… Irina nu voia să fie ca noi. Și astăzi, la acest prânz care trebuia să fie ca oricare altul, a decis să spună tot ce avea pe suflet.

— Nu mai vreau să mă prefac! Nu vreau să merg la facultatea aia doar pentru că vreți voi! Nu vreau să mă mărit cu cineva ca să vă faceți voi de râs în fața vecinilor! — vocea ei tremura, dar ochii îi ardeau de furie.

Tata s-a ridicat brusc:
— Cum vorbești tu așa cu noi? Noi ți-am dat totul! Ai casă, ai masă, ai haine pe tine! Știi câți copii ar vrea să fie în locul tău?

Mama încerca să-l calmeze:
— Las-o, Gheorghe… poate are dreptate. Poate am fost prea duri…

— Nu! — a strigat tata. — Noi știm ce e mai bine pentru ea!

Eu am simțit cum mă sufoc între dorința de a-i lua apărarea Irinei și teama de a nu-l supăra pe tata. Am încercat să spun ceva:
— Poate ar trebui s-o ascultăm…

Dar tata m-a tăiat scurt:
— Tu taci! Tu ai făcut tot ce trebuie. Nu te băga!

Irina s-a ridicat de la masă și a ieșit trântind ușa. Am rămas cu toții împietriți. Mama plângea încet, tata bombănea despre „copiii din ziua de azi”, iar Radu se uita în gol, fără să spună nimic.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Irina nu s-a mai întors acasă. A plecat la București, unde și-a găsit o garsonieră mică și un job la o cafenea. Mama îi trimitea mesaje zilnic, rugând-o să vină măcar la masă de Crăciun. Tata refuza să-i mai pronunțe numele.

Eu eram prinsă la mijloc. Mergeam la serviciu ziua și plângeam noaptea. Îmi era dor de sora mea, dar nu aveam curajul să-l înfrunt pe tata. Într-o seară, după ce am adormit cu telefonul în mână, am primit un mesaj de la Irina:

„Nu vreau să te pun într-o situație dificilă. Dar am nevoie să știu că mă susții măcar tu.”

Am stat mult timp cu ochii în tavan înainte să-i răspund. Îmi era teamă că dacă aleg una dintre tabere, o pierd pe cealaltă. Dar nu puteam s-o las singură.

„Te iubesc orice ar fi”, i-am scris. „Și sunt mândră de tine.”

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.
— Nu mai știu ce să fac cu voi… Parcă nu mai suntem o familie.

Am încercat s-o liniștesc:
— Poate trebuie doar să-i dăm timp Irinei. Să-i arătăm că o iubim chiar dacă nu e cum vrem noi.

Mama a oftat:
— Tatăl tău nu va accepta niciodată asta.

Au trecut luni întregi în care ne-am prefăcut că totul e bine. La fiecare masă de duminică scaunul Irinei rămânea gol. Tata vorbea tot mai puțin, mama se stingea pe zi ce trece, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot.

Într-o zi am primit un telefon de la Irina:
— Vreau să vin acasă… dar numai dacă pot fi eu însămi.

Am știut atunci că trebuie să fac ceva. Am adunat curajul și i-am spus tatei:
— Dacă nu o accepți pe Irina așa cum e, nici eu nu mai vin la masă.

A fost prima dată când m-am simțit liberă. Tata m-a privit lung, fără să spună nimic. Mama a început să plângă din nou.

În duminica următoare, Irina a intrat pe ușă cu părul vopsit roz și un zâmbet timid. Tata s-a uitat la ea preț de câteva secunde lungi… apoi i-a întins farfuria cu sarmale fără să spună nimic. A fost un început mic, dar pentru noi era enorm.

Acum stau și mă gândesc: oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să ne acceptăm unii pe alții? Cât de mult contează fericirea noastră față de așteptările celor dragi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?