Trădări între pereții casei mele: războiul meu familial din București

— Ce cauți aici, Vlad? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc furia când am deschis ușa apartamentului meu din Drumul Taberei și am dat cu ochii de el, tolănit pe canapea, cu telecomanda în mână. Lângă el, Ana, iubita lui, își aranja părul ca și cum ar fi fost la ea acasă. Pe masa din sufragerie trona o farfurie cu resturi de pizza și două pahare de vin.

Vlad s-a ridicat încet, evitându-mi privirea. — Am avut nevoie de un loc unde să stăm o perioadă… Nu te-ai supăra, nu?

M-am uitat la el, simțind cum mi se strânge stomacul. Ani de zile am muncit în două locuri ca să pot plăti ratele la acest apartament. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la orice mic răsfăț. Totul pentru a avea un loc al meu, o oază de liniște într-un oraș care nu iartă pe nimeni.

— Nu te-ai gândit să mă întrebi înainte? am spus printre dinți.

Ana a încercat să zâmbească. — Am crezut că nu te deranjează… Ești mereu plecată cu serviciul.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Nu era vorba doar despre spațiu sau despre confort. Era vorba despre încredere. Despre faptul că fratele meu, omul pe care l-am ajutat mereu, a decis că poate să-mi invadeze viața fără să clipească.

În acea seară nu am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca o umbră, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea bună cu Vlad. Poate că i-am dat prea mult, fără să cer nimic înapoi.

A doua zi dimineață, mi-am făcut curaj și am intrat în bucătărie. Vlad făcea cafea, iar Ana citea ceva pe telefon.

— Trebuie să vorbim serios, am spus.

Vlad a oftat. — Știu că nu e ok ce am făcut. Dar nu aveam unde să mergem. Am rămas fără bani după ce am pierdut jobul la service-ul auto. Ana nu mai lucrează nici ea de două luni.

— Și ai crezut că soluția e să te muți aici fără să mă anunți? Vlad, știi cât de greu mi-a fost să ajung aici? Să plătesc fiecare rată la timp?

Ana s-a ridicat brusc. — Nu vrem să-ți facem probleme. Dacă vrei, plecăm azi.

M-am uitat la ei și mi-am dat seama că nu era atât de simplu. Îi iubeam pe amândoi, dar simțeam că mă sufoc. Apartamentul meu devenise un câmp de luptă între nevoile mele și ale lor.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad încerca să mă ajute prin casă, dar orice gest părea forțat. Ana era tot mai retrasă. Mama m-a sunat într-o seară:

— De ce ești supărată pe fratele tău? Nu vezi că trece printr-o perioadă grea?

— Mamă, nu e vorba doar despre el! E vorba despre mine! Despre faptul că nu mai simt că am un loc al meu!

— Ești egoistă, Irina! Familia trebuie să se ajute!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată în viață m-am simțit singură împotriva tuturor. Parcă nimeni nu vedea cât am sacrificat eu pentru toți.

Într-o seară ploioasă de aprilie, după o zi grea la birou, am găsit apartamentul vraiște: haine aruncate peste tot, chiuveta plină de vase murdare, muzica dată tare în dormitorul meu. Am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Vreau liniște! Vreau casa mea înapoi!

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit. — Nu trebuie să țipi…

— Ba da! Pentru că nimeni nu mă ascultă! Pentru voi sunt doar o soluție temporară! Dar eu? Eu unde mai sunt?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Ne pare rău că te-am pus în situația asta. Plecăm azi.”

Când au ieșit pe ușă cu bagajele lor modeste, am simțit un gol imens. Nu era bucurie, ci o tristețe apăsătoare. Am stat pe canapea ore întregi, privind pereții goi ai apartamentului pentru care muncisem atât.

Mama m-a sunat din nou:

— Ești mulțumită acum? Ai rămas singură…

Nu i-am răspuns. Am realizat că uneori prețul independenței e singurătatea. Dar oare merită sacrificiul? Oare familia ar trebui să fie mereu pe primul loc, chiar dacă asta înseamnă să te pierzi pe tine?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin situații similare. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire?