Am aflat de trădarea lui, pe patul de spital: Viața mea între durere și dezamăgire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mirosea a dezinfectant și a disperare în salonul acela alb, unde timpul părea că se scurge altfel, mai greu, mai apăsător. Vlad stătea în picioare lângă patul meu, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Îmi simțeam corpul slăbit de boală, dar sufletul era cel care mă durea cel mai tare.

Totul a început cu două luni în urmă, când am ajuns la Urgențe cu febră mare și dureri cumplite. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: pancreatită acută. Aveam 38 de ani, doi copii acasă – Ilinca și Radu – și un soț care părea mereu grăbit, mereu ocupat. În primele zile de spitalizare, Vlad venea rar. Îmi spunea că are mult de lucru la birou, că trebuie să stea cu copiii. Îl credeam. Întotdeauna l-am crezut.

Într-o seară, când mă simțeam ceva mai bine, am rugat-o pe sora mea, Camelia, să-mi aducă telefonul. Vlad nu răspundea la mesaje de două zile. Am deschis Facebook-ul și am văzut o poză: Vlad la o terasă din centru, râzând cu o femeie blondă. O cunoșteam vag – era colega lui de la firmă, Oana. Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-mi spun că poate e doar o întâlnire de serviciu, dar privirea lui către ea spunea altceva.

— Camelia, tu știai ceva? am întrebat-o cu voce joasă.

A ezitat o clipă, apoi a oftat:
— Nu voiam să-ți spun cât ești bolnavă… dar da, am auzit zvonuri. L-au văzut împreună de mai multe ori.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Vlad a lipsit de acasă, la serile când venea târziu și nu voia să vorbească. La cât m-am străduit să țin familia unită, să fiu o mamă bună și o soție devotată.

A doua zi, când a venit la spital, l-am privit direct în ochi:
— Vlad, te rog să-mi spui adevărul. Ești cu Oana?

A tăcut câteva secunde care mi s-au părut o eternitate. Apoi a dat din cap încet:
— Nu știu cum s-a întâmplat… Am fost slab… N-am vrut să te rănesc…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că asistenta mă privește cu milă din ușă.

— Cum ai putut? Când eu eram aici, între viață și moarte…

— Nu știu… M-am simțit singur… Tu erai mereu obosită, mereu preocupată de copii…

M-am uitat la el cu ură și neputință. Cum putea să dea vina pe mine? Eu eram cea care se lupta cu boala, care încerca să țină totul pe umeri.

Zilele următoare au fost un coșmar. Camelia venea zilnic să mă ajute cu tot ce aveam nevoie. Copiii mă sunau și îmi spuneau cât de dor le e de mine. Vlad nu a mai venit decât o dată, aducându-mi niște fructe pe care le-a lăsat pe noptieră fără să spună nimic.

Într-o dimineață, medicul m-a anunțat că pot fi externată. M-am întors acasă într-o liniște apăsătoare. Ilinca m-a îmbrățișat strâns:
— Mami, te-ai făcut bine?

Am zâmbit forțat:
— Da, puiule. Sunt acasă acum.

Vlad era plecat la serviciu. Seara a venit târziu și a dormit pe canapea. Nu am vorbit deloc. În zilele ce au urmat, am încercat să mă adun pentru copii. Să gătesc, să-i ajut la teme, să le ascund suferința mea.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, tu și tati nu vă mai iubiți?

Mi-au dat lacrimile din nou. Ce puteam să-i spun unui copil de opt ani? Că tatăl ei m-a trădat când aveam cea mai mare nevoie de el?

Camelia m-a sfătuit să nu iau nicio decizie pripită:
— Gândește-te bine ce vrei pentru tine și pentru copii. Poate Vlad își dă seama ce a pierdut…

Dar eu știam că ceva s-a rupt iremediabil între noi. Într-o noapte l-am confruntat din nou:
— Vlad, vreau să divorțăm.

A rămas mut câteva secunde:
— Nu poți face asta! Avem copii…

— Tocmai pentru ei trebuie să fiu puternică! Nu pot trăi lângă cineva care m-a trădat când eram la pământ.

Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, certuri interminabile. Mama mea plângea la telefon:
— Ce-o să zică lumea? O să rămâi singură cu doi copii…

Dar nu-mi mai păsa de gura lumii. În fiecare zi mă trezeam cu teama că nu voi reuși să le ofer copiilor o viață normală. Dar încet-încet am început să-mi recapăt forța. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier. Ilinca și Radu s-au obișnuit cu noua noastră viață – fără certuri, fără tăceri apăsătoare.

Uneori îl văd pe Vlad pe stradă cu Oana. Nu mă mai doare atât de tare ca la început. Am învățat că pot merge mai departe chiar dacă sufletul meu poartă cicatrici adânci.

Mă întreb uneori: oare voi putea iubi din nou? Oare merită să mai ai încredere în cineva după ce ai fost trădat exact când aveai cea mai mare nevoie de sprijin? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?