„Asta nu e cantină, Ilinca!” – Cum a devenit frigiderul meu bufetul cartierului și când am spus „ajunge”

„Asta nu e cantină, Ilinca!” am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce o ceată de adolescenți se înghesuia în jurul frigiderului meu, râzând și împărțind între ei ultimul iaurt pe care îl ascunsesem pentru micul dejun. Ilinca m-a privit cu ochii mari, ușor rușinată, dar nu suficient cât să-și oprească prietenii. „Hai, mamă, nu te supăra, doar e weekend…”

Nu era prima dată când mă simțeam invadată în propria casă, dar în dimineața aceea, când am găsit doar o coajă de pâine și un borcan gol de zacuscă, am simțit că ceva s-a rupt. M-am retras în baie, încercând să-mi ascund lacrimile. Mă simțeam ca o străină în bucătăria mea, ca o menajeră plătită prost și ignorată. Când am ieșit, gălăgia era și mai mare. Radu, băiatul cu părul vâlvoi și glumele proaste, îi povestea Ilincăi cum la el acasă nu are voie nici să deschidă frigiderul fără să ceară voie. „La tine e mișto, doamna Maria nu zice niciodată nimic!”

Am zâmbit forțat și am început să strâng farfuriile murdare. În mintea mea se dădea o luptă: voiam să fiu mama cool, cea care primește toți copiii cu brațele deschise, dar și femeia care are dreptul la liniște și la un colț de intimitate. Seara, după ce au plecat toți, am încercat să vorbesc cu Ilinca.

— Ilinca, trebuie să discutăm. Nu mai pot așa. Simt că nu mai am casă.

Ea a dat ochii peste cap.

— Mamă, exagerezi! E doar o fază. Toți vin aici pentru că le place atmosfera.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Nu mai găsesc nimic în frigider, nu mai am liniște nici măcar când beau o cafea. Nu vreau să fiu bucătăreasa cartierului!

Ilinca a tăcut. S-a trântit pe canapea și a scos telefonul. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare secundă de tăcere.

În zilele următoare, lucrurile au continuat la fel. Prietenii Ilincăi veneau aproape zilnic. Uneori îi găseam deja instalați la masă când ajungeam de la serviciu. Odată am găsit-o pe Andreea, cea mai bună prietenă a Ilincăi, răscolind prin dulapuri după biscuiți.

— Ce faci acolo? am întrebat-o.

— Caut ceva dulce… Ilinca mi-a zis că ai mereu ceva bun ascuns!

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am zâmbit politicos și i-am întins un pachet de napolitane, dar în sinea mea urlam.

Într-o seară, după ce am găsit chiuveta plină de vase murdare și frigiderul golit de orice urmă de mâncare gătită, am izbucnit. Am început să plâng în fața Ilincăi.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu invizibilă în casa mea! Vreau să știu că atunci când vin acasă găsesc ceva de mâncare și un pic de liniște!

Ilinca s-a uitat la mine speriată. Nu mă văzuse niciodată atât de vulnerabilă.

— Mamă… nu mi-am dat seama că te doare atât de tare…

— Mă doare! Pentru că simt că nu mai contez! Pentru tine sunt doar cineva care face cumpărături și spală vasele după prietenii tăi!

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „Scuze, mamă. Azi nu vine nimeni. Promit.”

Pentru prima dată după mult timp, am băut cafeaua în liniște. Dar liniștea asta era ciudată. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea dură. Dacă nu cumva Ilinca se va îndepărta de mine.

Seara am găsit-o pe Ilinca în camera ei, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… știu că ai dreptate. Dar mi-e greu… Prietenii mei nu au unde să meargă. La Andreea părinții se ceartă mereu. La Radu e mereu frig și nu are cine să-i facă o supă caldă… Eu mă simt bine când suntem toți aici.

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Știu că vrei să-i ajuți… Dar trebuie să găsim o cale să fie bine pentru toți. Și pentru tine, și pentru mine.

Am stabilit împreună reguli noi: vizite doar în weekend, fiecare aduce ceva de acasă și toți ajută la curățenie. A fost greu la început – unii prieteni s-au supărat, alții au venit mai rar. Dar încet-încet am început să simt că recâștig controlul asupra casei mele.

Relația cu Ilinca s-a schimbat. A început să mă întrebe dacă poate aduce pe cineva sau dacă avem nevoie de ceva din magazin. Uneori găteam împreună pentru toată gașca – dar acum era alegerea mea, nu o obligație.

Au trecut luni bune până când am simțit că suntem din nou o familie. Am învățat că ospitalitatea e frumoasă doar dacă nu te pierzi pe tine însuți în ea.

Uneori mă întreb: unde e limita între generozitate și sacrificiu? Cum poți fi părinte bun fără să uiți cine ești? Poate că răspunsul îl găsim împreună…