Când prietenia doare: Povestea unei trădări tăcute

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea stătea pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Mirosea a cafea veche și a oboseală, iar în aer plutea o tensiune pe care o simțeam de săptămâni întregi.

Irina a ridicat privirea, mirată, ca și cum nu ar fi înțeles ce se întâmplă. — Ce s-a întâmplat, Ana? De ce țipi la mine?

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu palmele strânse. — Pentru că nu mai sunt eu în casa asta. Pentru că simt că totul s-a schimbat de când ai venit.

A tăcut. A tăcut mult prea mult. Și tăcerea ei m-a durut mai tare decât orice cuvânt. Am simțit cum mă sufoc în propriul apartament, cum fiecare colțișor pe care îl iubeam devenise acum un teritoriu străin.

Irina fusese prietena mea din copilărie. Am crescut împreună pe aleea aceea prăfuită din cartierul Titan, am împărțit sandvișuri și secrete, am plâns la aceleași filme proaste și ne-am promis că nimic nu ne va despărți vreodată. Dar viața ne-a dus pe drumuri diferite: ea s-a măritat devreme cu un bărbat gelos și posesiv, eu am rămas singură, cu jobul meu de profesoară și cu apartamentul moștenit de la bunica.

Când m-a sunat plângând, spunându-mi că nu mai poate, că vrea să divorțeze și nu are unde să se ducă, am spus „da” fără să clipesc. Era firesc. Era datoria mea de prietenă. Dar nimeni nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze.

La început, totul părea ca pe vremuri: râdeam împreună, găteam ciorbă de perișoare și ne uitam la seriale până târziu. Dar încet-încet, Irina a început să ocupe tot mai mult spațiu. Își lăsa hainele peste tot, îmi folosea lucrurile fără să întrebe, primea vizite fără să mă anunțe. Într-o zi am găsit-o pe mama ei în bucătărie, făcând ordine prin dulapurile mele.

— E doar pentru o perioadă scurtă, mi-am spus. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Irina nu părea să caute altceva. Se instalase confortabil în viața mea, iar eu simțeam cum mă sting puțin câte puțin.

Am început să evit să vin acasă devreme. Mă opream prin librării sau mă plimbam fără țintă prin parc. Când intram pe ușă, găseam mereu aceeași atmosferă apăsătoare: televizorul dat tare, vase nespălate, Irina tolănită pe canapea cu telefonul în mână.

— Ana, ai luat tu scrisoarea de la bancă? m-a întrebat într-o seară.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Păi era aici pe masă! Ai mutat-o tu!

Tonul ei era acuzator, ca și cum eu aș fi fost musafirul în propria casă. Am simțit un nod în gât și am ieșit pe balcon să respir.

Într-o duminică dimineață, când încercam să citesc liniștită la cafea, Irina a venit lângă mine cu o listă de cumpărături.
— Poți să treci tu pe la piață azi? Eu trebuie să mă văd cu cineva.

Nu m-am putut abține:
— Irina, nu crezi că ar trebui să începi să-ți cauți ceva al tău? Să-ți refaci viața?

A izbucnit:
— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut una pentru alta… Acum vrei să mă dai afară?

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit vinovată și egoistă. Dar oare chiar eram?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Am început să vorbim din ce în ce mai puțin. Fiecare discuție se transforma într-un reproș sau într-o tăcere apăsătoare. Mama mea mă suna zilnic:
— Ana, nu poți trăi așa la nesfârșit! Ai grijă de tine!

Dar eu nu știam cum să pun limite fără să rănesc. Cum să-i spun Irinei că prezența ei mă sufocă? Că nu mai sunt eu însămi?

Într-o noapte am visat că eram din nou copii, alergând prin ploaie spre blocul nostru vechi. Eram fericite și libere. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi i-am spus:
— Irina, te rog… Trebuie să găsești alt loc unde să stai. Nu mai pot continua așa.

A plecat fără un cuvânt. Nici măcar nu s-a uitat înapoi. Am rămas singură în apartament, cu ecoul pașilor ei încă vibrând în pereți.

Au trecut luni de atunci. Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Dacă prietenia noastră era deja pierdută sau dacă am salvat ce mai era de salvat din mine însămi.

Mă uit la fotografiile vechi cu noi două și mă întreb: până unde trebuie să mergem pentru cei dragi? Unde se termină prietenia și unde începe sacrificiul de sine? Poate cineva să răspundă cu adevărat la asta?