Ai plecat, iar acum suntem străini: Povestea unei mame din București

— Nu mai vreau să vorbesc cu tine! Lasă-mă în pace! a țipat Vlad, trântind ușa camerei lui atât de tare încât am simțit că mi se rupe ceva în piept. Am rămas în hol, cu mâna pe clanță, neștiind dacă să intru sau să-l las să se liniștească. În spatele ușii, tăcerea era mai grea decât orice ceartă. M-am sprijinit de perete și am închis ochii. M-am întrebat, pentru a mia oară: unde am greșit? Cum am ajuns aici?

Totul a început acum doisprezece ani, într-o dimineață de aprilie, când Radu a plecat. Nu a spus nimic. Doar un bilet pe masă: „Nu pot. Îmi pare rău.” Atât. Vlad avea două luni. Eu eram încă în pijama, cu părul prins la repezeală și ochii umflați de nesomn. Am citit biletul de zeci de ori, încercând să găsesc un sens, o explicație. Dar nu era nimic. Doar golul pe care l-a lăsat în urmă.

Primele luni au fost un haos. Mama venea din când în când să mă ajute, dar nu voia să audă de Radu. „Așa-i el, slab de înger”, spunea cu dispreț. Tata nu zicea nimic, doar ofta adânc și se retrăgea în camera lui. Prietenele mele dispăruseră una câte una – nu știau cum să mă abordeze sau poate le era teamă să nu li se întâmple și lor la fel. Am rămas doar eu și Vlad, două suflete pierdute într-un apartament mic din Drumul Taberei.

Am început să lucrez la o firmă de contabilitate când Vlad avea șase luni. Îl lăsam la creșă dimineața și îl luam seara târziu, uneori după ce toți ceilalți copii plecaseră deja. Îmi cerea să stau cu el la culcare, să-i spun povești, dar eu adormeam înaintea lui, epuizată. În fiecare zi mă simțeam vinovată că nu sunt destul pentru el.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut tăcut și retras. Nu voia să vorbească despre tatăl lui. Când îl întreba cineva la școală unde e tata, ridica din umeri și schimba subiectul. Eu încercam să compensez: îi cumpăram jucării scumpe de Crăciun, îl duceam la film sau la pizza în weekenduri, dar simțeam că nu ajungeam niciodată la el cu adevărat.

Într-o seară ploioasă de toamnă, când Vlad avea zece ani, am găsit în ghiozdanul lui o scrisoare adresată tatălui său. „Tati, de ce nu vii niciodată? Ce-am făcut rău?” Am plâns ore întregi pe podeaua din bucătărie, ținând scrisoarea la piept ca pe o rană deschisă.

— De ce nu l-ai căutat niciodată? m-a întrebat Vlad într-o zi, cu ochii roșii de plâns.
— Pentru că… nu știam dacă vrea să fie găsit, am bâiguit eu.
— Poate că nici tu n-ai vrut! a izbucnit el.

Adevărul e că mi-a fost frică. Frică să-l caut pe Radu și să aflu că are altă familie, alt copil. Frică să-i spun lui Vlad că tatăl lui nu ne-a vrut niciodată cu adevărat.

La școală au început problemele: note mici, absențe nemotivate, conflicte cu colegii. Diriginta m-a chemat la o discuție.
— Camelia, Vlad are nevoie de sprijin psihologic. Poate ar trebui să mergeți împreună la consiliere.
Am acceptat din rușine și disperare. La primele ședințe, Vlad nu spunea nimic. Stătea cu capul plecat și mâinile încrucișate la piept. Eu vorbeam în locul lui, încercând să explic totul: lipsa tatălui, oboseala mea, presiunea de la muncă.

Într-o zi, psihologul m-a privit direct în ochi:
— Camelia, când ai plâns ultima dată în fața lui Vlad?
— Nu plâng niciodată în fața lui! Trebuie să fiu puternică!
— Poate tocmai asta îl face să creadă că nu ai nevoie de el.

M-am gândit mult la asta. În seara aceea m-am dus la Vlad în cameră și am stat lângă el pe pat.
— Știi… mi-e greu fără tata tău. Și mie mi-e dor de el uneori.
Vlad s-a uitat la mine surprins. Pentru prima dată după mult timp, a venit și m-a îmbrățișat.

Dar liniștea n-a durat mult. În adolescență, Vlad a devenit tot mai distant. Ieșea cu prietenii până târziu, venea acasă nervos sau tăcut. Odată l-am găsit plângând în baie.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic! Lasă-mă!
Nu voia să vorbească despre nimic cu mine.

Într-o zi am primit un telefon de la poliție: Vlad fusese prins cu niște băieți care vandalizaseră un magazin din cartier.
— Doamnă Popescu? Veniți vă rog la secție.
Am simțit că totul se prăbușește din nou peste mine.

După incidentul acela am încercat să-l apropii din nou de mine. I-am propus să mergem împreună la munte sau la mare.
— Nu vreau! Nu vezi că suntem ca doi străini? Tu cu ale tale, eu cu ale mele!
Cuvintele lui au fost ca un cuțit răsucit în rană.

Seara aceea am petrecut-o singură în bucătărie, privind poza noastră de când era mic: eu zâmbind obosit, el dormind liniștit pe umărul meu. Am realizat că între noi s-a ridicat un zid pe care nu știu cum să-l dărâm.

Uneori mă gândesc că poate dacă aș fi fost mai puțin obosită… dacă aș fi avut mai mult timp pentru el… dacă aș fi avut curajul să-l caut pe Radu… poate lucrurile ar fi fost altfel.

Dar viața nu ne dă mereu șansa unui nou început. Azi suntem aici: doi străini sub același acoperiș, fiecare cu dorul și vinovăția lui.

Mă întreb: oare cât de mult putem repara din ceea ce s-a rupt? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?