Sâmbătă la supermarket: când un minut îți răstoarnă viața

— Doamnă, vă rog să deschideți geanta!
Vocea casierei a tăiat aerul ca un cuțit. M-am oprit, cu mâinile tremurând pe coșul de cumpărături. În jurul meu, lumea s-a oprit din forfota obișnuită de sâmbătă dimineața. O femeie tânără, cu părul strâns într-un coc perfect, mă privea cu suspiciune peste tejghea.
— Dar… nu am făcut nimic, am spus încet, simțind cum obrajii mi se înroșesc.
— Vă rog să deschideți geanta, a repetat ea, mai tare, de parcă toți din magazin trebuiau să audă.

Mă numesc Elena Popescu și am 72 de ani. Sâmbăta asta trebuia să fie una obișnuită: lista de cumpărături scrisă cu litere mari, bastonul sprijinit de coș, pași mici printre rafturi. Dar viața are un talent ciudat de a-ți da peste cap liniștea atunci când te aștepți mai puțin.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat un bărbat din spatele meu, vizibil iritat că întârziam coada.
— Doamna a ascuns ceva în geantă, cred că o ciocolată, a spus casiera fără să clipească.

Am simțit cum mă sufoc. O ciocolată? Eu? Am scos portofelul și bonul de pensie, încercând să le arăt că nu am nevoie să fur nimic. Dar privirile din jur deja mă condamnau. O doamnă cu părul vopsit blond a șoptit către fiica ei: „Vezi? Să nu ajungi ca ea.”

— Uitați-vă! Nu am nimic! am spus, deschizând larg geanta. Înăuntru erau doar cheile de la apartament, un pachet de șervețele și o fotografie veche cu soțul meu, Ion.

Casiera a ridicat din umeri și a chemat șeful de magazin. În câteva minute, au apărut și doi polițiști locali, chemați de paznic. M-au condus într-o cameră mică din spate, unde mi-au cerut să le spun ce s-a întâmplat.

— Doamnă Elena, aveți pe cineva care să vină după dumneavoastră? a întrebat unul dintre polițiști, cu o voce blândă.
— Nu… fiica mea e plecată în Italia. Sunt singură aici.

Mi-am dat seama că nu mai eram doar suspecta de furt, ci și bătrâna singură pe care toți o priveau cu milă sau dispreț. În mintea mea se derulau scene din copilărie, când mama mă învățase să nu iau niciodată ceva ce nu-mi aparține. M-am simțit mică și neputincioasă.

— Să chemăm ambulanța? a întrebat cineva. Poate doamna are probleme cu memoria…

M-am ridicat brusc:
— Nu sunt nebună! Nu am furat nimic! Vreau să plec acasă!

Dar nu m-au lăsat. Au verificat geanta din nou, au răscolit totul prin ea, iar apoi au găsit bonul de la cumpărături: totul era plătit. Casiera s-a uitat la mine fără să spună nimic. Nici măcar nu și-a cerut scuze.

Când am ieșit din magazin, lumea încă mă privea ca pe o curiozitate tristă. Am simțit o rușine cumplită și o furie mocnită. Pe drum spre casă, m-am oprit pe o bancă și am început să plâng. Nu pentru ciocolata pe care nu am furat-o, ci pentru felul în care oamenii te pot judeca doar pentru că ești bătrân.

Acasă m-a sunat vecina mea, Maria:
— Ce-ai pățit, Elena? Am auzit că ai avut probleme la supermarket…

Am oftat adânc:
— Maria, nu știu ce să mai cred. Parcă nu mai am loc în lumea asta. Parcă bătrânețea e o vină.

Maria a tăcut o clipă:
— Știi ce? Să nu-i lași să te doboare. Oamenii uită că și ei vor ajunge ca noi.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la fiica mea, la Ion care nu mai e lângă mine, la toți anii în care am muncit ca profesoară și am încercat să-i învăț pe copii respectul față de ceilalți. Și acum? Sunt doar „baba care fură ciocolată”.

A doua zi am primit un telefon de la directorul supermarketului:
— Doamnă Popescu, ne pare rău pentru incident. Casiera va fi sancționată. Vrem să vă oferim un voucher cadou…

Am refuzat politicos. Nu voiam niciun voucher. Voiam doar să fiu tratată cu demnitate.

În zilele următoare am evitat să ies din casă. M-am simțit invizibilă și totodată prea vizibilă — ca o pată pe obrazul unei societăți care nu mai are răbdare cu cei bătrâni. Vecinii mă priveau altfel; unii mă salutau cu milă, alții evitau să mă privească în ochi.

Într-o seară, la televizor era o emisiune despre bătrânii abandonați în spitale. M-am uitat lung la ecran și m-am întrebat: oare chiar atât de puțin valorăm după ce trecem de o anumită vârstă?

Mi-am făcut curaj și am scris această poveste pentru voi — poate cineva va înțelege cât de ușor poți fi zdrobit atunci când ești bătrân și singur într-o lume grăbită și rece.

Mă întreb: câți dintre noi au trecut prin umilințe asemănătoare? Câți au avut curajul să vorbească? Poate că dacă ne unim vocile, lumea va începe să ne asculte…