Când ușile se deschid: Întoarcerea acasă și confruntarea cu trecutul
— Vlad, să nu uiți că diseară vin niște oameni la noi. Să fii acasă la șapte, mi-a spus mama la telefon, cu vocea ei tăioasă, care nu accepta replică.
Am rămas cu receptorul în mână, privind în gol spre fereastra apartamentului meu din București. De fiecare dată când mă suna mama, simțeam cum se strânge ceva în pieptul meu, ca o gheară veche, ascuțită. Nu mai locuiam acasă de aproape zece ani, dar niciodată nu reușisem să mă simt cu adevărat liber. Întotdeauna mă urmărea umbra casei părintești din Ploiești, cu pereții ei reci și tăcerile apăsătoare dintre noi.
Am ajuns la Ploiești cu trenul de 17:30. Pe drum, am încercat să-mi imaginez cine ar putea fi acei „oameni” despre care vorbea mama. Poate rudele de la țară, poate vecinii care mereu ne judecau pentru orice. Sau poate… nu, nu putea fi el. Tata nu mai era de mult printre noi. Dar gândul la el mi-a adus iarăși în minte toate certurile, toate serile în care stăteam ascuns în camera mea, ascultând cum țipetele lor se loveau de pereți ca valurile de stânci.
Când am intrat pe ușa apartamentului, am simțit imediat mirosul de sarmale și cozonac. Mama gătea mereu când era nervoasă sau avea ceva important de spus. Pe hol, sora mea mai mică, Irina, își aranja părul în oglindă.
— Ai întârziat, Vlad! a șuierat ea printre dinți. Mama e deja pe jar.
— Știi că nu-mi place să vin acasă când e lume multă… am murmurat eu.
Irina a oftat și a dat ochii peste cap.
— Nici mie nu-mi place, dar măcar tu ai avut curajul să pleci. Eu am rămas aici cu toate astea…
Am vrut să-i spun că nu e vina mea, că fiecare alege pentru sine, dar m-am oprit. Știam prea bine cum e să te simți prins într-o capcană invizibilă.
În sufragerie era deja adunată toată familia: unchiul Doru cu soția lui, mătușa Lenuța, verișorii mei gemeni și bunica. Toți vorbeau tare, râdeau forțat și se uitau pe furiș la mine, ca și cum așteptau să explodez dintr-un moment în altul.
Mama a intrat cu tava de sarmale și s-a așezat lângă mine.
— Vlad, trebuie să vorbim după ce pleacă toată lumea, mi-a șoptit ea.
Inima mi-a sărit o bătaie. Ce putea fi atât de grav încât să nu poată spune de față cu ceilalți?
Masa a trecut greu. Unchiul Doru a început să povestească despre afacerile lui cu lemne din Prahova, iar mătușa Lenuța s-a plâns că pensia nu-i ajunge nici pentru medicamente. Irina abia a mâncat ceva și s-a retras devreme în camera ei. Eu am rămas pe scaun ca un străin printre ai mei, simțind cum fiecare cuvânt rostit sau nerostit apasă pe răni vechi.
După ce au plecat musafirii, mama a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Vlad… trebuie să știi ceva despre tatăl tău.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Ce anume?
— Nu a murit așa cum ți-am spus atunci… Nu a fost un accident. A plecat. Ne-a părăsit. A ales altă familie… Am mințit ca să te protejez pe tine și pe Irina. Mi-a fost rușine… și teamă că n-o să mă mai iertați niciodată.
Am rămas mut. Toată viața mea fusese construită pe o minciună. Toate întrebările fără răspuns din copilărie – de ce tata nu mă lua niciodată în brațe, de ce nu venea la serbări sau la meciuri – toate aveau acum un sens nou și crud.
— De ce mi-ai ascuns asta? am întrebat printre lacrimi.
Mama a început să plângă în hohote.
— Am vrut să vă protejez… Am crezut că e mai bine așa…
Irina a apărut în ușă, palidă ca varul.
— Și eu? Și mie mi-ai ascuns? a întrebat ea cu voce stinsă.
Mama a dat din cap încet.
— Da… Am crezut că dacă nu vorbim despre el, o să doară mai puțin…
Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am simțit golit de orice putere. Toată furia pe care o purtasem atâția ani împotriva tatălui meu mort se transformase într-o durere surdă pentru omul care trăia undeva, poate cu alți copii, cu altă familie.
Irina m-a urmat afară.
— Ce facem acum? a întrebat ea încet.
— Nu știu… Poate ar trebui să-l căutăm. Să-i cerem explicații… Sau poate doar să ne iertăm pe noi că am trăit atâta timp cu frica și rușinea altora…
Am rămas acolo mult timp, fără să spunem nimic. Doar respirațiile noastre se auzeau în noaptea rece.
Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți întregi purtând poverile minciunilor altora? Cât timp ne trebuie ca să avem curajul să ne privim trecutul în față și să spunem: „Ajunge!”?