Povara iubirii: Când ajutorul devine o povară

— Vlad, iar ai uitat să-ți plătești factura la lumină! strig, cu vocea tremurândă, în timp ce răscolesc printre hârtiile împrăștiate pe masa din bucătărie. Miroase a cafea rece și a neliniște. E trecut de prânz, dar el încă doarme, cu fața întoarsă spre perete, ca un copil care refuză să se trezească la realitate.

Îmi simt inima bătând prea tare. De când a terminat facultatea, Vlad nu reușește să-și găsească un rost. Are 27 de ani și trăiește cu mine, în aceeași garsonieră în care l-am crescut singură după ce tatăl lui, Mircea, ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am muncit douăzeci de ani ca asistentă medicală, am făcut sacrificii peste sacrificii, iar acum mă simt prinsă într-o capcană pe care tot eu am construit-o.

— Lasă-mă, mamă, n-am chef azi! răspunde Vlad, fără să deschidă ochii. Vocea lui e stinsă, ca și cum ar vorbi dintr-un vis urât.

Îmi vine să plâng. Îmi vine să țip. Dar mă abțin. Mă așez pe marginea patului și îi mângâi părul ciufulit.

— Vlad, nu poți continua așa. Trebuie să faci ceva cu viața ta. Nu pot să te țin la nesfârșit aici, să-ți plătesc facturile și să-ți gătesc mâncare caldă în fiecare zi.

Se ridică brusc și mă privește cu ochi roșii de nesomn.

— Și ce vrei să fac? Să mă angajez pe doi lei? Să car saci la supermarket? Pentru asta am făcut facultate?

Îmi mușc buza. Îi înțeleg frustrarea, dar nu mai pot duce povara asta singură. Sora mea, Mariana, îmi spune mereu că l-am răsfățat prea mult.

— Tu ești de vină că nu se descurcă! îmi aruncă ea la telefon, cu vocea ei ascuțită. L-ai cocoloșit prea mult! Trebuia să-l lași să cadă, să se ridice singur!

Poate are dreptate. Poate dragostea mea a devenit lanțul lui. Dar cum să-l las să cadă? Cum să-l privesc suferind?

Într-o seară, după o altă ceartă, Vlad dispare fără să spună nimic. Îl caut disperată prin cartier, sun la prieteni, la spitale. Mă simt vinovată pentru fiecare reproș pe care i l-am făcut. După două zile, revine acasă, obosit și flămând.

— Unde ai fost? îl întreb printre lacrimi.

— Am dormit pe la Radu. Nu mai suport presiunea asta! Simt că nu sunt bun de nimic!

Îl strâng în brațe și plâng amândoi. În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele în care i-am luat apărarea în fața profesorilor, la toate temele făcute împreună, la toate scuzele găsite pentru el când întârzia sau greșea. Am vrut doar să-l protejez de lumea asta crudă.

A doua zi dimineață, Mariana vine la mine cu o pungă de covrigi calzi.

— Trebuie să-l lași să plece, îmi spune blând. Altfel îl pierzi de tot.

Mă uit la Vlad cum stă pe balcon și fumează absent. Îl văd mic, vulnerabil, dar și furios pe mine și pe el însuși. Îmi dau seama că nu pot controla totul. Că iubirea mea s-a transformat într-o povară pentru amândoi.

Încep să fac pași mici înapoi. Nu-i mai pun mâncarea pe masă la ore fixe. Nu-i mai plătesc facturile fără să-i spun. Îl las să simtă greutatea responsabilității.

— Mamă, n-am bani de metrou azi… îmi spune într-o dimineață.

— Îmi pare rău, Vlad. Trebuie să te descurci singur.

Mă doare fiecare cuvânt, dar știu că altfel nu va crește niciodată.

Trec luni de zile până când Vlad își găsește un job part-time la o librărie din centru. Nu e mult, dar e un început. Învață să-și gestioneze banii, începe să iasă mai mult din casă. Relația noastră se schimbă încet-încet: nu mai suntem mamă și copil, ci doi adulți care învață să trăiască împreună fără să se sufoce unul pe celălalt.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea mea l-a salvat sau l-a condamnat la neputință.

Oare cât de mult trebuie să iubești ca să știi când e momentul să te retragi? Cât de mult ajutor devine prea mult? Poate cineva să răspundă cu adevărat la întrebarea asta?