Soțul meu mi-a trimis o factură pentru viața noastră împreună: Cum banii au distrus familia noastră

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am strigat, cu mâinile tremurânde, ținând în față hârtia rece, tipărită cu cifre și rubrici. Era o factură. O factură pentru viața noastră împreună. Pentru fiecare masă gătită, fiecare vacanță, fiecare haină cumpărată copiilor. Totul era acolo, calculat la leu.

Radu stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece. — Nu mai pot, Elena. Mereu spui că nu contribui destul. Uite, să vezi cât am cheltuit eu pentru tine și copii. E corect să știi.

Mi s-a tăiat respirația. Parcă tot aerul din apartamentul nostru mic din Drumul Taberei dispăruse. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. — Asta e iubirea pentru tine? Un bilanț contabil?

— Nu mai e iubire de mult, Elena. E doar o povară. Și nu vreau să mai fiu singurul care duce totul în spate.

Am lăsat factura să cadă pe jos. Copiii, Ana și Vlad, se uitau la noi din camera lor, cu ochii mari și speriați. Am încercat să le zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o grimasă amară.

Totul a început cu un an în urmă, când Radu a fost dat afară de la serviciu. Eu lucram ca educatoare la o grădiniță de stat, salariul mic abia ne ajungea de la o lună la alta. El a început să facă mici reparații prin cartier, dar banii nu veneau constant. În loc să ne apropiem, fiecare zi aducea reproșuri noi.

— Dacă ai fi avut un job mai bun, n-ar trebui să mă umilesc eu pe la vecini! îmi spunea el aproape zilnic.

— Și eu ce să fac? Să plec în Italia ca sora mea și să las copiii singuri?

— Măcar ai aduce bani acasă!

Dialogurile noastre au devenit tot mai tăioase. Seara, când copiii adormeau, ne certam pe șoaptă despre facturi, rate și mâncare. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie un carnețel în care Radu nota fiecare cheltuială: „lapte – 8 lei”, „pantofi Vlad – 120 lei”, „abonament RATB Elena – 50 lei”.

— Ce faci cu asta? l-am întrebat.

— Vreau să văd cât dau eu și cât dai tu.

Am râs atunci, crezând că glumește. Dar nu era nicio glumă.

Într-o seară de iarnă, când Ana a făcut febră mare și am stat toată noaptea lângă ea, Radu a venit dimineața cu o privire obosită și mi-a spus: — Să știi că medicamentele astea le-am plătit eu.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi.

Mama mea m-a sunat într-o zi: — Elena, ce se întâmplă? Copiii sunt triști, tu ești mereu abătută…

— Mamă, nu știu ce să fac. Parcă nu-l mai recunosc pe Radu. Totul e despre bani acum.

— Banii vin și pleacă, fata mea. Dar sufletul nu ți-l poate plăti nimeni.

Am încercat să vorbesc cu Radu. — Hai să mergem la consiliere de cuplu. Poate ne ajută cineva să ne înțelegem.

— Nu dau bani pe prostii din astea! Mai bine îi pun deoparte pentru copii.

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit pe masa din sufragerie un plic alb. În el era factura: „Total datorat: 38.400 lei”. Sub suma aceea uriașă era scris cu pixul: „Aștept plata până la sfârșitul lunii”.

Am izbucnit în plâns. Am simțit că mă sufoc sub greutatea umilinței. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse bărbatul care mă ținea de mână la maternitate? Care plângea de bucurie când s-a născut Ana?

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Copiii dormeau înghesuiți lângă mine, iar eu mă uitam la tavan și mă întrebam dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmpla.

A doua zi am luat factura și am mers la mama. — Nu pot să mai stau acolo, mamă. M-a transformat într-un client.

Mama m-a strâns în brațe: — Nicio femeie nu trebuie să trăiască așa ceva.

Au urmat luni grele. Radu a refuzat orice dialog. A început să trimită mesaje reci: „Ai plătit rata la frigider?”, „Când îmi dai banii pentru rechizitele copiilor?”

Prietenii mei nu știau ce să spună. Unii mă judecau: — Poate ai greșit și tu undeva…

Alții mă susțineau: — Nimeni nu are dreptul să pună preț pe dragoste!

Am început să merg la terapie. Am învățat că nu sunt vinovată pentru egoismul lui Radu. Că merit respect și liniște.

După un an de chinuri și procese pentru partaj, am rămas doar eu cu copiii într-o garsonieră micuță din Militari. Dar aveam pacea mea.

Într-o seară, Ana m-a întrebat: — Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Am zâmbit trist: — L-am iubit mult timp. Dar uneori dragostea nu e de ajuns dacă nu există respect.

M-am uitat pe geam la luminile orașului și m-am întrebat: Oare câte familii se destramă din cauza banilor? Oare cât valorează demnitatea unei femei? Voi ce ați face dacă ați primi o factură pentru propria voastră viață?