Când străinul devine familie: Povestea mea și a Anei, femeia care mi-a redat identitatea

— Cine ești? De ce stai aici?
Vocea răsună ascuțit în noaptea tăioasă. M-am trezit brusc, cu obrajii înghețați și hainele ude de la zăpada topită. În jurul meu, Gara de Nord fremăta de oameni grăbiți, dar nimeni nu părea să mă observe cu adevărat. M-am uitat la femeia din fața mea – avea ochii obosiți, dar blânzi.
— Nu știu… am murmurat. Nu-mi amintesc nimic.
Ea a oftat și s-a aplecat spre mine.
— Hai cu mine. Nu pot să te las aici.
Așa a început totul. Numele ei era Ana. M-a dus în apartamentul ei micuț din Drumul Taberei, unde locuia cu fiica ei adolescentă, Ilinca, și cu mama ei bolnavă, tanti Viorica. Din prima clipă am simțit privirile suspicioase ale vecinilor și chiar ale Ilincăi, care m-a întrebat direct:
— Mama, de ce l-ai adus pe omul ăsta aici? Dacă e un hoț? Sau mai rău?
Ana i-a răspuns calm:
— Toți merităm o șansă. Și el are nevoie de ajutor.
În primele zile, am dormit pe canapea și am încercat să nu deranjez pe nimeni. Mă uitam la mâinile mele, încercând să-mi amintesc ceva – orice. Dar mintea mea era un gol dureros. Ana mi-a dat haine curate și mâncare caldă. În fiecare dimineață îmi lăsa pe masă o cană cu ceai și o felie de pâine cu unt.
— Poate-ți revii dacă te simți în siguranță, mi-a spus într-o seară.
Dar liniștea casei era doar o aparență. Ilinca era mereu nervoasă, trântind uși și vorbind la telefon cu prietenele despre „ciudatul” din sufragerie. Tanti Viorica mă privea lung și uneori murmura:
— Parcă l-am mai văzut undeva…
Într-o zi, Ana s-a întors acasă cu ochii roșii de plâns. Am încercat să o întreb ce s-a întâmplat, dar a evitat privirea mea. Seara, am auzit-o certându-se cu cineva la telefon:
— Nu pot să-l dau afară! N-are pe nimeni! Da, știu ce spun vecinii… Dar dacă ar fi fost tu în locul lui?
Am simțit atunci că prezența mea aducea mai mult rău decât bine. Am vrut să plec, dar Ana m-a oprit:
— Nu te grăbi să pleci. Poate ai nevoie de timp ca să-ți amintești cine ești cu adevărat.
Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu un ziar vechi:
— Uite! Poate găsești ceva despre tine aici. Poate ai fost cineva important… sau poate nu vrei să-ți amintești!
Am zâmbit amar și am răsfoit paginile fără speranță. Dar într-un colț am văzut o fotografie cu un bărbat care semăna vag cu mine – un articol despre un accident rutier petrecut cu câteva luni în urmă. Numele bărbatului era Radu Stoica. Am simțit un fior rece pe șira spinării.
— Crezi că ești tu? m-a întrebat Ilinca curioasă.
— Nu știu… dar trebuie să aflu.
Am început să caut informații despre Radu Stoica – am mers la spitale, la poliție, dar nimeni nu părea să știe nimic sigur. Între timp, relația mea cu Ana s-a adâncit. Îmi povestea despre soțul ei care a plecat în Italia și nu s-a mai întors niciodată, despre lupta zilnică pentru bani și despre visurile ei neîmplinite. Într-o noapte, după ce Ilinca a adormit, Ana mi-a spus:
— Uneori mă întreb dacă nu cumva viața ne aduce împreună tocmai ca să ne vindecăm rănile unul altuia…
Am simțit pentru prima dată că aparțin undeva, chiar dacă nu-mi aminteam cine sunt.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o dimineață, când m-am dus să cumpăr pâine, doi bărbați m-au urmărit până acasă. Au bătut la ușă și au întrebat de mine pe nume:
— Dumneavoastră sunteți Radu Stoica? Avem câteva întrebări legate de dispariția unui portofel și a unor acte importante…
Ana s-a uitat la mine speriată:
— Ce ai făcut? De ce te caută poliția?
Nu aveam răspunsuri. Am simțit cum tot ce construisem acolo se prăbușea sub greutatea trecutului meu necunoscut.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Ilinca plângea în camera ei, iar Ana stătea nemișcată la masă, cu mâinile strânse în poală.

— Dacă ai făcut ceva rău… trebuie să-mi spui! Nu pot să-mi pun familia în pericol! a izbucnit ea.

Am căzut în genunchi în fața ei:

— Nu-mi amintesc! Jur că nu-mi amintesc nimic! Dar dacă sunt vinovat? Dacă v-am pus pe toți în pericol?

Tanti Viorica a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Omule drag, oricine ai fi fost înainte… aici ai fost bun cu noi. Asta contează.

A doua zi dimineață am decis să merg la poliție și să aflu adevărul despre mine.

Când m-am întors acasă după ore lungi de interogatoriu și verificări, Ana m-a întâmpinat în ușă:

— Și?

— Nu sunt Radu Stoica… dar nici nu au găsit altceva despre mine. Sunt încă un nimeni.

Ana m-a îmbrățișat strâns:

— Pentru noi nu ești un nimeni.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet mi-am construit o nouă viață alături de ele – am găsit un job la un atelier auto din cartier și am început să simt că aparțin undeva.

Dar uneori mă întreb: dacă într-o zi trecutul meu va reveni și va distruge tot ce am construit aici? Oare suntem definiți de ceea ce am fost sau de ceea ce alegem să fim acum?

Poate că răspunsul îl găsim doar împreună.