Întoarcerea într-o casă goală: Cum lăcomia ginerelui meu a destrămat familia

— Ce cauți aici, mamă? De ce nu ne-ai anunțat că vii?

Vocea fiicei mele, Irina, răsună tăios din holul casei pe care o părăsisem cu două decenii în urmă. Mâinile îmi tremurau pe valiza veche, iar inima îmi bătea nebunește. Nu-mi imaginam că întoarcerea acasă va fi atât de rece. Mirosea a vopsea proaspătă și a mobilă nouă, dar nu mai era nici urmă din mirosul dulceag de cozonac sau de cafea pe care îl știam din copilăria Irinei.

— Am vrut să vă fac o surpriză… am spus încet, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Am crezut că vă bucurați să mă vedeți.

Irina a oftat și a aruncat o privire spre soțul ei, Cătălin, care stătea cu brațele încrucișate lângă ușă. Privirea lui era tăioasă, aproape ostilă. Nu-l cunoșteam bine — se căsătoriseră după ce plecasem eu la muncă în Italia — dar mereu mi s-a părut distant.

— Nu e un moment bun, mamă. Avem multe pe cap…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi imaginam cu totul altfel această clipă: îmbrățișări, lacrimi de bucurie, nepoți alergând prin casă. În schimb, am găsit pereți reci și fețe închise.

— Poate ar trebui să stăm puțin de vorbă, am spus cu voce joasă. Sunt obosită după drum.

Cătălin a ridicat din umeri și s-a retras în sufragerie. Irina m-a privit lung, apoi a luat valiza și a urcat-o în camera mea veche. Am urmat-o în tăcere.

— Mamă, nu vreau să te superi, dar… aici lucrurile s-au schimbat. Cătălin are planuri cu casa asta. Vrea să o vândem și să ne mutăm la oraș. Zice că e mai bine pentru copii.

M-am prăbușit pe marginea patului. Camera era aproape neschimbată, doar că fotografiile mele dispăruseră de pe rafturi. Pe perete trona acum un tablou abstract, rece și strident.

— Dar casa asta e tot ce avem… E moștenirea noastră! Am muncit toată viața pentru ea!

Irina a oftat din nou.

— Știu, mamă, dar Cătălin zice că nu mai are rost să stăm aici. El vrea să investească banii în ceva mai profitabil. Eu… eu nu mai am putere să mă cert cu el.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toți anii aceia în care am spălat bătrâni străini și am trimis bani acasă pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie… Toate sacrificiile mele păreau acum inutile.

Seara, la cină, atmosfera era tensionată. Nepoții mei, Vlad și Maria, stăteau cu ochii în telefoane. Nimeni nu vorbea. Cătălin rupea pâinea cu gesturi nervoase.

— Să știi că nu poți sta aici prea mult, a spus el brusc. Avem deja un cumpărător interesat de casă. Trebuie să ne hotărâm repede.

Irina a lăsat furculița jos și l-a privit rugător.

— Cătălin, te rog…

— Ce? Să stăm aici până când? Să pierdem ocazia? Nu vezi că toată lumea pleacă din satul ăsta? Mamă-ta a ales să plece acum douăzeci de ani! Acum vrea să se întoarcă și să ne dea lecții?

M-am ridicat încet de la masă.

— Nu vreau să vă dau lecții… Vreau doar să nu uităm cine suntem și de unde venim.

Cătălin a râs scurt.

— Suntem oameni care trebuie să supraviețuiască! Nu trăim din amintiri!

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin curte, atingând cu mâna zidurile casei pe care o construisem împreună cu soțul meu, Ion, înainte să moară. Fiecare colț avea o poveste: leagănul unde Irina învățase să meargă, nucul sub care făceam picnicuri vara… Acum totul părea sortit uitării.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Irina.

— Mamă, nu pot… Nu pot să mă cert cu el mereu. E tatăl copiilor mei… Dacă nu fac cum zice el, mă amenință că pleacă și mă lasă singură cu ei. Eu nu am serviciu stabil… Tu ai fost plecată atâția ani…

Am simțit un val de vinovăție. Poate dacă aș fi rămas acasă… Poate dacă nu i-aș fi lăsat singuri…

În zilele următoare am încercat să mă apropii de nepoți. Vlad avea 15 ani și era mereu nervos; Maria avea 10 ani și abia dacă mă saluta.

— Bunico, tu chiar ai spălat bătrâni în Italia? m-a întrebat Vlad într-o zi.

— Da, dragul meu. Am făcut-o ca să vă fie vouă mai bine.

A dat din umeri.

— Cătălin zice că ai fugit de responsabilități.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat o palmă peste față.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, m-am dus la Cătălin.

— Te rog… Nu vinde casa asta încă. Dă-mi timp să mă obișnuiesc cu gândul…

M-a privit rece.

— Nu e decizia ta. Casa e pe numele Irinei acum. Eu am grijă de familie, eu știu ce e mai bine pentru toți.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată viața mea fusese redusă la niște acte și la voința unui străin intrat în familie.

Într-o dimineață am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Mamă… îmi pare rău… Nu știu ce să fac…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem iar mamă și fiică.

În cele din urmă, casa s-a vândut. Am plecat fiecare pe drumul lui: eu într-o garsonieră micuță la marginea orașului; Irina și copiii într-un apartament nou; Cătălin mereu ocupat cu afacerile lui.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă banii chiar pot cumpăra liniștea unei familii. Oare când am uitat să ne ascultăm unii pe alții? Și dacă dragostea nu mai contează, ce ne mai ține împreună ca familie?