Jurnalul din pivniță: O căsnicie la răscruce

— Nu-mi vine să cred, Irina! Ai stat toată ziua acolo jos? Glasul lui Mihai răsună de pe hol, dar eu nu mă pot desprinde de cutia veche de carton, plină de praf, pe care tocmai am deschis-o în pivniță. Îmi tremură mâinile, iar inima îmi bate nebunește. Pe genunchi am un jurnal cu coperți uzate, scris cu pix albastru, pagini îngălbenite de ani. E jurnalul lui Mihai, soțul meu de aproape douăzeci de ani.

Nu știu ce m-a împins să-l deschid. Poate curiozitatea, poate dorința de a găsi ceva care să-mi explice distanța dintre noi din ultimii ani. Sau poate doar voiam să scap de tăcerea apăsătoare care s-a așternut peste casa noastră de când copiii au plecat la facultate și am rămas doar noi doi, doi străini sub același acoperiș.

Am citit primele pagini cu un zâmbet nostalgic. Mihai povestea despre începuturile noastre, despre serile lungi în care visam împreună la o viață mai bună, despre promisiunile făcute la lumina lumânărilor când nu aveam bani nici de curent. Dar pe măsură ce am înaintat în pagini, zâmbetul mi s-a șters de pe față. Am dat peste o altă poveste, una pe care nu o știam și pe care nu mi-aș fi dorit niciodată să o aflu.

„Nu pot să-i spun Irinei adevărul. Dacă ar ști cât de mult m-a atras Ioana, colega mea de la serviciu… Dacă ar afla că am petrecut nopți întregi gândindu-mă la ea, că am fost la un pas să-mi distrug familia pentru o iluzie… Dar nu pot. Nu acum. Nu vreau să o rănesc.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Ioana? O știam vag, era o prezență discretă la petrecerile firmei, mereu politicoasă, mereu cu privirea în pământ când mă întâlnea. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că între ea și Mihai ar fi putut fi ceva. Am continuat să citesc, cu lacrimile șiroind pe obraji.

„Irina merită mai mult decât pot eu să-i ofer. Poate că ar trebui să-i spun adevărul și să o las să fie fericită cu altcineva. Dar nu pot trăi fără ea. Nu pot trăi fără copiii mei.”

M-am ridicat brusc și am urcat scările cu jurnalul strâns la piept. Mihai mă aștepta în bucătărie, cu cafeaua aburindă pe masă. M-a privit lung, cu ochii aceia obosiți pe care îi cunosc atât de bine.

— Ce-ai pățit? Ești albă la față…

Nu am putut răspunde. Am lăsat jurnalul pe masă și am fugit în dormitor, încercând să-mi adun gândurile. În minte îmi răsunau toate momentele în care Mihai a fost distant, toate serile în care s-a întors târziu acasă sub pretextul că are mult de lucru. Toate certurile noastre fără motiv, toate tăcerile apăsătoare.

Seara, Mihai a intrat încet în cameră. S-a așezat lângă mine pe pat și a oftat adânc.

— Ai citit jurnalul…

Nu era o întrebare, era o constatare amară.

— De ce? am șoptit eu printre lacrimi. De ce nu mi-ai spus niciodată?

— Pentru că te iubesc, Irina. Pentru că mi-a fost frică să nu te pierd. A fost doar o rătăcire… N-am făcut nimic cu adevărat grav, doar… m-am gândit la altcineva. Știu că e îngrozitor, dar n-am vrut să te rănesc.

— Dar m-ai rănit! Tot ce am construit împreună… totul pare acum o minciună!

— Nu e o minciună! Tot ce am trăit împreună e real. Doar că… sunt om și am greșit.

Am stat mult timp în tăcere. În minte mi se derulau anii noștri împreună: nașterea copiilor, vacanțele la mare, serile când dansam în bucătărie după ce adormeau copiii. Oare toate astea au fost reale? Sau doar niște momente între două minciuni?

A doua zi dimineață, Mihai a plecat devreme la serviciu. Am rămas singură în casă, cu jurnalul pe masă și cu sufletul făcut bucăți. Am sunat-o pe sora mea, Camelia.

— Irina, toți oamenii au secrete. Important e dacă poți trece peste asta sau nu. Doar tu știi ce simți.

Dar eu nu știam nimic. M-am plimbat ore întregi prin casă, încercând să găsesc un sens în tot haosul din sufletul meu. Seara, când Mihai s-a întors acasă, l-am privit pentru prima dată ca pe un străin.

— Putem vorbi? a întrebat el timid.

— Nu știu dacă mai pot…

— Irina, te rog… Dă-mi o șansă să-ți demonstrez că regret totul. Că tu ești singura femeie pe care o iubesc cu adevărat.

L-am privit lung și am văzut în ochii lui teamă și regret sincer. Dar și eu aveam nevoie de timp. Timp să iert, timp să uit sau măcar să accept că omul de lângă mine nu e perfect.

Au trecut săptămâni grele, pline de tăceri și discuții aprinse. Copiii au simțit tensiunea și au încercat să ne apropie din nou, dar rana era prea proaspătă.

Într-o seară ploioasă, Mihai a venit acasă cu un buchet de liliac alb — florile mele preferate din tinerețe.

— Irina… Vreau să luptăm pentru noi. Vreau să fim din nou o familie.

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată o urmă de speranță. Poate că iertarea nu vine peste noapte. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar poate că dragostea adevărată înseamnă să accepți imperfecțiunea celuilalt și să mergi mai departe împreună.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu secrete ascunse în pivnița sufletului? Și cât de mult suntem dispuși să iertăm pentru a salva ceea ce am construit împreună?