Când am deschis ușa nurorii mele la zece dimineața: Adevărul pe care nu voiam să-l văd

— Ce cauți aici la ora asta? vocea Ioanei, nora mea, răsună ascuțit, spartă de oboseală, când deschid ușa cu cheia pe care mi-a dat-o fiul meu, Radu, acum doi ani. Mă uit la ea, cu părul ciufulit, în pijama, cu ochii umflați de plâns sau nesomn. În spatele ei, apartamentul e scufundat într-o dezordine pe care nu mi-o pot explica: jucării împrăștiate, vase nespălate, haine aruncate pe canapea. Miroase a cafea rece și a ceva vechi, stătut.

— Am vrut doar să vă surprind cu o plăcintă caldă… să văd copiii, spun încet, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Dar vocea mea tremură. Ioana oftează adânc și se dă la o parte din ușă.

— Intră, dacă tot ai venit.

Pășesc în sufragerie și văd pe masa din mijloc două farfurii cu resturi de mâncare și un pahar de vin pe jumătate gol. Pe fotoliu, Maria, nepoata mea de șapte ani, stă cu tableta în brațe, cu ochii lipiți de ecran. Nu mă salută. Tudor, băiețelul de patru ani, doarme pe covor, învelit cu o păturică subțire.

— Unde e Radu? întreb, încercând să nu par prea curioasă.

— La muncă. Ca de obicei. Vine târziu. Nu știu când se întoarce azi.

Mă așez pe marginea canapelei și simt cum mă apasă un nod în gât. Îmi amintesc cum era casa lor la început: curată, veselă, plină de râsete. Acum totul pare apăsat de o tristețe grea. Ioana se așază lângă mine și își aprinde o țigară, fără să întrebe dacă mă deranjează.

— Ioana… ce se întâmplă? Nu te-am văzut niciodată așa…

Ea râde scurt, amar.

— Ce să se întâmple? Viața. Copiii. Singurătatea. Și un soț care nu mai vorbește cu mine decât despre facturi și ce trebuie cumpărat de la supermarket.

Mă uit la ea și nu știu ce să spun. Îmi vine să-i spun că trebuie să fie mai puternică, că toți trecem prin greutăți. Dar ceva mă oprește. Poate felul în care își freacă fruntea sau privirea pierdută pe fereastră.

— Știi… când eram ca tine, mama mea venea mereu neanunțată la noi acasă. Mă enerva la culme. Dar acum… mi-e dor de ea. Poate că și tu ai nevoie de ajutorul meu, dar nu știi cum să-l ceri.

Ioana oftează din nou și își stinge țigara.

— Nu știu dacă mai am nevoie de ceva. Poate doar să dorm două zile fără întrerupere. Sau să plec undeva unde nimeni nu mă întreabă nimic.

Maria ridică ochii din tabletă și mă privește pentru prima dată.

— Bunico, tu ai venit să stai cu noi?

Zâmbesc larg și îi întind brațele. Se apropie încet și se cuibărește lângă mine.

— Da, iubita mea. Am venit să vă văd și să vă aduc plăcintă caldă.

Tudor se trezește brusc și începe să plângă. Ioana oftează iar și merge să-l ia în brațe. Îl liniștește cu greu, iar eu simt cum inima mi se strânge văzând cât de greu îi este nurorii mele.

— Ioana… dacă vrei, pot veni mai des să te ajut cu copiii. Sau să gătim împreună… sau doar să stăm de vorbă.

Ea mă privește lung, cu ochii umezi.

— Nu știu dacă vreau să mă vadă cineva așa… slabă, copleșită…

— Nu ești slabă. Ești om. Și eu am fost ca tine. Dar n-am avut curajul să spun nimănui cât de greu mi-a fost.

Se lasă o liniște grea între noi. Maria se joacă cu o șuviță din părul meu, iar Tudor s-a liniștit în brațele mamei lui.

— Radu nu mai e același de când l-au dat afară anul trecut… a găsit altceva între timp, dar e mereu nervos sau absent. Nu mai vorbim decât despre bani sau copii bolnavi… Parcă nu mai suntem o familie.

Simt cum mi se umezes ochii. Îmi amintesc cum era Radu copil: vesel, curios, mereu pus pe șotii. Ce s-a întâmplat cu băiatul meu?

— Poate ar trebui să vorbiți… să mergeți la un consilier…

Ioana râde iar scurt.

— La ce bun? Cine are timp sau bani pentru psiholog? Noi abia ne descurcăm cu facturile…

Tac. Știu că are dreptate. Dar nu pot accepta că familia mea se destramă sub ochii mei și eu nu pot face nimic.

Seara vine repede peste apartamentul lor micuț din cartierul Titan. O ajut pe Ioana să pregătească cina copiilor și spăl vasele fără să spun nimic. Când Radu intră pe ușă, obosit și posomorât, mă privește surprins.

— Mamă? Ce cauți aici?

Îl îmbrățișez scurt și îi șoptesc la ureche:

— Am venit să văd dacă sunteți bine.

Nu răspunde nimic. Se așază la masă și mănâncă în tăcere. Ioana îl privește pe furiș, iar eu simt cum între ei s-a ridicat un zid invizibil pe care nu știu dacă îl mai poate dărâma cineva.

Când plec spre casă, noaptea târziu, mă opresc pe banca din fața blocului lor și privesc luminile orașului. Îmi dau seama că nu știu cum să-mi ajut familia fără să par că judec sau că mă bag prea mult în viața lor. Dar nici nu pot sta deoparte și privi cum totul se destramă.

Oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca noi? Oare când am uitat să ne ascultăm unii pe alții? Și ce putem face ca să ne regăsim drumul spre înțelegere?