Am dat totul pentru el – chiar și pe mine însămi. Povestea mea despre lupta pentru libertate după ani de viață în umbra soțului

— Irina, unde sunt banii de la salariu? Nu-mi spune că iar ai cheltuit pe prostii! Vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în bucătăria îngustă, unde aburii de la ciorba de pui se amestecau cu mirosul de teamă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Aveam 34 de ani și încă mă simțeam ca o fetiță prinsă cu minciuna. — Nu, Vlad, i-am pus în contul nostru, așa cum ai zis… — Al nostru? Al meu, vrei să spui! Tu nu știi să gestionezi nimic, Irina. Lasă-mă pe mine să mă ocup. Am tăcut. Ca de obicei. Așa începe fiecare lună din ultimii zece ani. Salariul meu de educatoare merge direct în contul lui Vlad. El plătește facturile, el decide ce cumpărăm, el hotărăște dacă merit o rochie nouă sau dacă pot ieși la cafea cu prietenele. La început, mi s-a părut normal. „Suntem o familie, totul e la comun”, îmi spuneam. Dar cu timpul, am început să mă sufoc. Îmi amintesc prima dată când am vrut să cumpăr o carte pentru mine. O carte banală, „Femei care iubesc prea mult”. Vlad a râs: — Ce prostii citești? Mai bine fă ceva util cu banii ăia! Și am lăsat cartea pe raft, simțind că ceva din mine se rupe. Mama m-a sunat într-o seară: — Irina, tu ești bine? Te aud mereu obosită… — Sunt bine, mamă, doar mult de lucru la grădiniță… Nu puteam să-i spun adevărul. Că nu mai știam cine sunt. Că nu mai aveam voie să visez. Că Vlad mă făcea să cred că fără el nu aș fi nimic. Într-o zi, la grădiniță, colega mea, Simona, m-a întrebat: — Irina, tu nu vii niciodată cu noi la cafea? — Nu pot… Vlad mă așteaptă acasă. Simona m-a privit lung: — Știi că meriți mai mult, nu? Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar vorbele ei au rămas cu mine ca o rană deschisă. Într-o seară, după ce Vlad a plecat la fotbal cu băieții, am deschis laptopul și am început să citesc despre dependența financiară și abuzul emoțional. M-am regăsit în fiecare rând: femeia care nu are voie să cheltuie niciun leu fără acordul soțului, care nu are prietene, care nu mai are vise proprii. Am plâns ore întregi în întuneric, fără să pot opri valul de rușine și furie care mă cuprindea. A doua zi dimineață, când Vlad a cerut din nou socoteală pentru banii cheltuiți pe rechizite pentru copii, ceva s-a rupt în mine. — Sunt banii mei! am spus pentru prima dată cu voce tare. Vlad a râs disprețuitor: — Fără mine ai fi pe drumuri! Nu ești bună de nimic! M-am uitat la el și am văzut un străin. Unde era bărbatul pe care îl iubisem? Sau poate nu fusese niciodată acolo… Poate doar mi-am dorit eu să cred asta. În zilele următoare, am început să pun deoparte câte zece lei din fiecare salariu. Puțin câte puțin, ascunși într-o cutie veche de pantofi sub patul copilului nostru, Radu. Îmi era frică la fiecare pas, dar simțeam că trebuie să fac ceva pentru mine însămi. Într-o duminică, Vlad a venit acasă beat și a început să țipe că nu e destul curat în casă, că mâncarea nu are gust, că eu nu sunt o soție adevărată. Radu s-a ascuns sub masă și atunci am simțit că nu mai pot continua așa. Mi-am strâns copilul în brațe și i-am șoptit: — O să fie bine, mami promite. Am sunat-o pe mama și i-am spus totul printre lacrimi: cum Vlad mă controlează, cum nu am voie să fac nimic fără el, cum mă simt captivă în propria viață. Mama a plâns cu mine la telefon și mi-a zis: — Vino acasă, Irina! Nu trebuie să trăiești așa! Mi-a fost frică. Mi-a fost rușine. Dar într-o dimineață de aprilie, când Vlad a plecat la serviciu, mi-am făcut bagajele în grabă și am fugit cu Radu la mama. Am lăsat totul în urmă: mobila aleasă împreună, pozele de nuntă, visele spulberate. Vlad a sunat furios zile întregi: — Ești nebună! O să te întorci plângând! Nimeni nu te vrea! Dar de data asta nu am mai răspuns. Am început terapia, am găsit un alt job la o grădiniță din orașul natal și încet-încet am început să respir din nou. Seara îi citeam lui Radu povești și îi promiteam că viața noastră va fi altfel. Au trecut doi ani de atunci. Încă mai am coșmaruri uneori și încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă puteam salva ceva din căsnicia noastră. Dar când îl văd pe Radu râzând sau când îmi cumpăr singură o carte fără să cer voie nimănui, simt că am renăscut. Oare câte femei trăiesc încă în umbră, crezând că iubirea înseamnă sacrificiu total? Oare cât timp ne mai lăsăm sufletul prizonier pentru o iluzie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?