Din cenușa trecutului: Povestea mea despre pierdere, curaj și o nouă iubire

— Nu mai ai ce căuta aici, Elena! Ai ales să pleci, acum descurcă-te singură!
Vocea mamei răsună în capul meu și astăzi, la fel de tăioasă ca atunci când am ieșit pe ușa apartamentului din cartierul Dristor, cu două valize și inima făcută țăndări. Era început de martie, ploua mocănește, iar eu nu aveam niciun plan. După doisprezece ani de căsnicie cu Radu, tot ce aveam era o pungă cu acte, câteva haine și un telefon care suna doar când banca îmi amintea de ratele la card.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să nu mai ai niciun loc pe care să-l numești „acasă”. Să te uiți la pereții reci ai unei garsoniere închiriate la marginea Bucureștiului și să-ți spui: „Aici trebuie să o iau de la capăt.”

În primele luni după divorț, am trăit ca o umbră. Mergeam la serviciu — contabilitate la o firmă mică — și mă întorceam seara târziu, doar ca să nu fiu nevoită să mă gândesc. Prietenele mele, Adina și Simona, încercau să mă scoată la cafea, dar eu refuzam mereu. Nu voiam să vorbesc despre Radu, despre cum m-a înșelat cu colega lui de birou, despre cum am pierdut apartamentul pentru că era pe numele lui și eu nu aveam bani de avocat.

Într-o seară, după ce am plâns iar până târziu, am primit un mesaj de la tata: „Mama e supărată. Poate ar trebui să-ți ceri scuze.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Să-mi cer scuze? Pentru ce? Pentru că am avut curajul să plec dintr-o relație toxică? Pentru că nu am acceptat să fiu mințită și umilită?

A doua zi, la birou, șefa mea, doamna Vasile, m-a chemat la ea. „Elena, te văd abătută. Dacă ai nevoie de câteva zile libere…” Am dat din cap că nu, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul nespălat de trei zile, un chip străin. Cine eram eu?

Încet-încet, am început să mă ridic. Am găsit o garsonieră mai luminoasă, am cumpărat o plantă — un ficus mic — și mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă calce în picioare. Am început să ies cu fetele la film sau la terasă. Într-o seară, la ziua Simonei, l-am cunoscut pe Vlad. Avea ochii verzi și râdea din tot sufletul. M-a întrebat dacă vreau să dansăm. Am refuzat politicos.

— Nu dansez cu necunoscuți.
— Atunci hai să ne cunoaștem!

A insistat câteva seri la rând să ieșim la cafea. Am acceptat într-un final, dar cu inima strânsă. Povestea cu Radu încă mă bântuia. Vlad era răbdător, nu punea presiune pe mine. Îmi povestea despre jobul lui de arhitect, despre pasiunea pentru munte și despre sora lui care emigrase în Italia.

După câteva luni, m-a invitat la el acasă. Avea un apartament mic în zona Tineretului, plin de cărți și schițe. Am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira ușurată lângă cineva.

Dar liniștea nu a durat mult. Mama a aflat că am pe cineva nou.

— Cum poți să te arunci iar într-o relație? Nu ți-a fost de-ajuns cât ai suferit?
— Mamă, Vlad nu e Radu. Eu… încerc doar să fiu fericită.
— Fericirea nu se găsește așa ușor! O să vezi tu…

Tata tăcea mereu când mama ridica tonul. Simțeam că nu am sprijinul lor. La fiecare vizită acasă era aceeași poveste: „Nu te mai gândi la bărbați! Fă-ți un rost! Cumpără-ți ceva al tău!”

Dar cum să-mi fac un rost când salariul abia îmi ajungea pentru chirie și facturi? Cum să cumpăr ceva al meu când băncile râdeau de mine la ghișeu?

Vlad a început să mă întrebe dacă vreau să ne mutăm împreună.

— Elena, putem construi ceva frumos împreună. Nu trebuie să-ți fie frică.
— Vlad… eu nu mai pot avea încredere așa ușor. Mi-e teamă că totul se va repeta.
— Eu nu sunt Radu. Și nici tu nu mai ești femeia care a acceptat totul fără să spună nimic.

Avea dreptate. Dar frica rămânea acolo, ca un nod în gât.

Într-o zi am primit un telefon de la mama:

— Sora-ta s-a logodit! Tu ce faci cu viața ta? Când ai de gând să te așezi?

Am izbucnit:

— Mamă, eu încerc! Dar nu pot trăi după regulile tale! Nu vreau să mă mărit doar ca să fiu „așezată”. Vreau să fiu fericită!

A închis telefonul supărată. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Te iubim oricum.”

În acea seară am plâns iar. Dar apoi m-am ridicat și am început să scriu într-un caiet: „Ce vreau eu cu adevărat?”

Vreau o casă a mea — chiar dacă e mică și modestă.
Vreau o familie care mă acceptă așa cum sunt.
Vreau o iubire sinceră, fără minciuni.
Vreau liniște.

Cu Vlad am început încet-încet să construim ceva: am pus bani deoparte pentru avansul la un apartament mic; el m-a ajutat cu proiectarea unei bucătării mici dar luminoase; eu am ales perdelele galbene care îmi aminteau de casa bunicii.

Dar frica nu dispare peste noapte. În fiecare zi mă întreb dacă nu cumva greșesc din nou; dacă nu cumva Vlad va pleca într-o zi fără explicații; dacă nu cumva mama are dreptate și fericirea e doar o iluzie.

Și totuși… poate că tocmai curajul de a încerca din nou e adevărata fericire?

Voi ce credeți? Merită să riști totul pentru o nouă șansă sau e mai bine să rămâi singur decât să suferi iar?