Secretul fiului meu: Cât valorează, de fapt, dragostea unei mame?

— Mamă, te rog, nu-i spune Oanei. Te rog din suflet! Darius îmi strângea mâinile cu disperare, ochii lui căprui tremurând de teamă și rușine. Era seară târziu, iar bucătăria mea mirosea a ceai de tei și a neliniște. Pe masă, plicul cu bani stătea între noi ca o rană deschisă. Îl priveam și simțeam cum inima mi se strânge.

— Darius, nu pot să continui așa… Nu vezi că mă apasă? Nu vreau să fiu între tine și Oana. Nu vreau să fiu motiv de ceartă în casa voastră.

El a oftat adânc, s-a ridicat și a început să se plimbe prin bucătărie, ca un animal prins în capcană.

— Mamă, tu știi cât de greu mi-a fost să ajung aici. Știi cât am muncit. Oana nu înțelege… Ea vrea totul pentru casă, pentru copil, pentru vacanțe. Dar tu… tu ai nevoie de medicamentele alea scumpe și pensia ta nu ajunge nici pentru jumătate din ele. Dacă nu te ajut eu, cine?

Mi-am mușcat buza de jos. Avea dreptate. De când cu diagnosticul de diabet și problemele cu inima, cheltuielile mele au crescut enorm. Dar nu voiam ca fiul meu să trăiască în minciună pentru mine.

— Darius, nu vreau să-ți distrug familia. Oana e o fată bună, dar simt că mă urăște de când ne-am mutat aproape de voi.

El s-a oprit și m-a privit cu ochii umezi:

— Nu te urăște, mamă. E doar… e geloasă pe timpul pe care îl petrec cu tine. Și pe banii ăștia… dacă ar ști că îi dau ție, ar face scandal. Ar spune că tu mă manipulezi.

Mi-am lăsat capul în palme. Am simțit cum lacrimile îmi curg printre degete. M-am întrebat: unde am greșit? Am crescut un băiat bun, muncitor, dar acum îl văd prins între două iubiri — cea pentru mama lui și cea pentru soția lui — și amândouă îl trag în direcții opuse.

A doua zi dimineață, Oana a venit la mine cu nepoțica lor, Ilinca. Fetița a alergat spre mine cu brațele deschise:

— Mamaie! Ai făcut clătite?

Am zâmbit forțat și am luat-o în brațe. Oana m-a privit rece:

— Darius a venit târziu aseară. Iar ați stat la povești?

— Da, draga mea. Am vorbit despre sănătate… despre Ilinca…

Oana a oftat:

— Știi că avem rate la bancă? Și că Darius muncește peste program? Uneori cred că nu-ți dai seama cât ne e de greu.

Am simțit un nod în gât. Dacă ar fi știut adevărul… Dar nu puteam să-i spun. I-am zâmbit slab și am schimbat subiectul.

Seara, când am rămas singură, m-am uitat la plicul cu bani. L-am pus într-un sertar și am încercat să dorm. Dar gândurile nu-mi dădeau pace: oare dragostea mea pentru Darius îl ajută sau îl distruge? Oare sacrificiul lui e dovadă de iubire sau o povară pe care i-o pun pe umeri fără să vreau?

Au trecut săptămâni în care am trăit cu această povară. Darius venea mereu pe furiș, îmi lăsa banii și pleca grăbit. Oana devenea tot mai suspicioasă. Într-o seară, când Darius era la mine, telefonul lui a sunat insistent. Era Oana.

— Unde ești? De ce nu răspunzi?

— Sunt la mama… Are nevoie de mine.

— Mereu are nevoie! Dar eu? Eu nu contez?

Am auzit-o țipând prin telefon și am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Darius a închis ochii și a strâns telefonul în palmă.

— Mamă… nu mai pot. Mă simt prins la mijloc.

Atunci am luat o decizie grea: trebuia să-i spun Oanei adevărul. Nu mai puteam trăi așa.

A doua zi am invitat-o la mine sub pretextul că vreau să vorbim despre Ilinca. Când a intrat în bucătărie, i-am pus plicul cu bani pe masă.

— Oana, trebuie să știi ceva… Darius îmi dă bani în fiecare lună ca să mă ajute cu medicamentele și cheltuielile. Mi-a cerut să nu-ți spun nimic, dar nu mai pot trăi cu această povară.

Oana s-a uitat la mine șocată, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi:

— De ce? De ce nu mi-a spus?

— Pentru că te iubește și nu vrea să vă certați din cauza mea.

A izbucnit în plâns:

— Eu credeam că mă minte… că are pe altcineva sau că ascunde ceva grav! Dar tot timpul era vorba despre dumneavoastră…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat s-o iau de mână:

— Oana, eu nu vreau să vă despart. Nu vreau ca fiul meu să sufere din cauza mea.

A plecat fără să spună nimic. Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea.

După câteva zile, Darius a venit la mine abătut:

— Mamă… Oana vrea să divorțăm.

Am simțit că mi se prăbușește lumea.

— Nu! Nu pot accepta asta! Totul e vina mea…

Darius m-a îmbrățișat strâns:

— Nu e vina ta… E vina noastră că n-am avut curajul să fim sinceri unul cu altul.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Oana a acceptat greu situația, dar am început să vorbim deschis despre bani și nevoi. Darius nu-mi mai dădea bani pe ascuns; uneori îmi aducea medicamentele direct sau mă ajuta cu cumpărăturile.

Dar rana rămâne: oare cât valorează dragostea unei mame? Poate fi ea cumpărată sau plătită în rate lunare? Sau e doar o povară pe care copiii noștri o duc fără să știe?

Mă întreb uneori: dacă ar fi fost mama mea în locul meu, ce ar fi făcut? Și voi… voi ce ați fi ales? Sinceritatea sau sacrificiul tăcut?