Umbra Trecutului: Povestea Mea de la Prut

— Nu vreau să pleci, tată! am urlat, agățându-mă cu disperare de mâneca hainei lui groase, în timp ce el își trăgea valiza spre ușă. Mama plângea în tăcere, cu ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi. Tata nu s-a uitat la mine. A ieșit pe ușă fără să spună nimic, iar eu am rămas cu un gol în stomac, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima cu totul.

Aveam opt ani atunci, iar lumea mea s-a prăbușit într-o clipă. Până atunci, viața era un basm: miros de plăcinte cu brânză coapte de mama, râsete pe malul Prutului, serile când tata mă învăța să pescuiesc. Dar după ce tata a plecat, totul s-a schimbat. Mama s-a stins încet, ca o lumânare uitată pe pervaz. Într-o zi, n-a mai avut putere să se ridice din pat. A murit la scurt timp după aceea, iar eu am rămas singură.

Nu am avut rude care să mă ia. M-au dus la orfelinatul din Ungheni, un loc rece, cu pereți scorojiți și miros de var ieftin. Acolo am învățat ce înseamnă să fii invizibil. Copiii mai mari îmi furau mâncarea, educatoarele țipau la noi pentru orice prostie, iar noaptea plângeam sub păturica subțire, visând la casa noastră de pe malul râului.

După doi ani de iad, într-o zi a apărut ea: Maria. O femeie cu ochi verzi și păr prins într-un coc sever. „Ești Ana, nu-i așa?” m-a întrebat, privindu-mă direct în ochi. Am dat din cap, prea speriată să vorbesc. „Te iau acasă la mine.”

Nu știam cine era. Am aflat abia mai târziu că fusese iubita tatălui meu după ce el ne-a părăsit. Nu l-a convins niciodată să se întoarcă la mine, dar a decis să mă salveze din orfelinat. M-a dus într-un apartament mic din Chișinău, unde mirosea mereu a cafea și a parfum dulceag.

La început, am crezut că viața mea se va schimba în bine. Maria era severă, dar nu era rea. Avea reguli stricte: să nu vorbesc tare, să nu las firimituri pe masă, să nu întârzii de la școală. Îmi cumpăra haine noi și îmi făcea pachețel pentru școală, dar nu mă îmbrățișa niciodată. Nu-mi spunea „fata mea”, ci doar „Ana”.

Într-o seară, după ce am spart din greșeală o cană veche de porțelan, Maria a ridicat vocea pentru prima dată:
— Nu ești atentă deloc! Crezi că viața e ușoară? Eu muncesc toată ziua ca să ai ce mânca!
Am început să plâng. Ea s-a oprit brusc și m-a privit lung.
— Nu plânge. Nu ajută la nimic.

Am simțit că nu voi fi niciodată destul pentru ea. La școală copiii râdeau de accentul meu moldovenesc și de hainele mele „de la orfelinat”. M-am retras în mine însămi. Scriam scrisori către mama pe care le ascundeam sub saltea: „Mamă, de ce ai plecat? De ce tata nu mă vrea?”

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la tata în sertarul Mariei. Era adresată ei: „Nu pot avea grijă de Ana. Nu sunt pregătit pentru asta.” Am simțit cum furia și tristețea mă sufocau. Am alergat la Maria:
— De ce nu mi-ai spus că tata nu mă vrea?
Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Pentru că nu voiam să te doară mai tare.

A fost prima dată când am văzut-o vulnerabilă. S-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.
— Știu că nu sunt mama ta adevărată. Dar încerc… încerc să-ți fiu aproape.

Am izbucnit în plâns și am lăsat-o să mă țină în brațe pentru prima dată. A fost un moment scurt, dar a schimbat ceva între noi.

Anii au trecut greu. Maria s-a îmbolnăvit când aveam 16 ani. Am avut grijă de ea cum am putut: îi făceam ceaiuri, îi citeam din ziar, îi aduceam medicamentele de la farmacie. Într-o seară mi-a spus:
— Ana… dacă n-ai fi fost tu, cred că aș fi rămas singură toată viața.

Când a murit, am simțit că pierd din nou totul. Dar de data asta eram mai puternică. Am terminat liceul cu bursă și am intrat la facultate la Iași. Am muncit ca ospătăriță ca să mă întrețin și am trimis bani lunar unui centru de plasament din Ungheni.

Uneori mă întreb dacă tata trăiește undeva, dacă se gândește vreodată la mine. Dacă regretă că m-a lăsat sau dacă pentru el am fost doar o povară.

Acum stau pe malul Prutului, acolo unde copilăria mea s-a sfârșit și unde viața mea a început din nou. Privesc apa curgând și mă întreb: oare putem ierta vreodată cu adevărat? Oare familia e ceva ce ni se dă sau ceva ce ne construim singuri?

Voi ce credeți? Poate cineva să repare ceea ce alții au distrus? Sau rămânem mereu prizonierii trecutului nostru?