Un an de tăcere: Întoarcerea neașteptată a lui Radu
— Nu pot să cred că ai avut curajul să apari aici, după tot ce ai făcut! am izbucnit, cu vocea tremurândă între furie și ușurare. Radu stătea în pragul ușii, cu valiza veche la picioare și ochii roșii de oboseală sau poate de rușine. Era exact ziua în care, cu un an în urmă, plecase spre Germania, lăsându-mă cu promisiunea: „Sun când ajung.”
Acel telefon nu a mai venit niciodată. Primele zile am sunat la fiecare oră, apoi la fiecare două ore, apoi doar seara, ca să nu par disperată. Mama mă întreba zilnic dacă am noutăți. Prietenele mă priveau cu milă și încercau să mă convingă că „sigur are o explicație”. Dar eu știam: ceva grav se întâmplase. Nu era genul care să dispară fără urmă.
— Te rog, lasă-mă să-ți explic, a spus el încet, făcând un pas în casă. Am simțit cum mi se taie picioarele. O parte din mine voia să-l lovească, alta să-l îmbrățișeze. Într-un final, am făcut un pas în spate și i-am făcut loc să intre.
— Ai un minut. Atât meriți după un an de tăcere.
A lăsat valiza jos și s-a uitat lung la mine. Parcă îmbătrânise zece ani într-unul singur. Avea barba crescută, hainele ponosite și ochii aceia verzi care cândva mă făceau să uit de toate grijile.
— Nu știu cum să încep… Am greșit enorm. Știu că nu există scuze pentru ce am făcut.
— Atunci de ce ai făcut-o? De ce ai dispărut? Ai idee prin ce am trecut? Mama a făcut atac de panică, tata a vrut să meargă la poliție! Lumea din sat vorbea că te-ai apucat de prostii prin Germania sau că ai murit!
A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din bucătărie, acolo unde obișnuia să-și bea cafeaua înainte să plece la muncă.
— În prima zi acolo am fost jefuit. Mi-au luat telefonul, portofelul, tot. Am dormit două nopți pe stradă până am găsit un român care m-a ajutat. Dar rușinea… rușinea că nu pot trimite bani acasă, că nu pot suna, că sunt un nimeni… m-a paralizat. Am început să muncesc la negru pe șantier, fără acte, fără nimic. Am vrut să sun, dar nu aveam curajul. Mi-era frică de ce o să zici, de ce o să zică toți.
L-am privit neîncrezătoare. O parte din mine voia să-l creadă, alta simțea că e doar o scuză ieftină.
— Și totuși… un an? Un an întreg fără niciun semn?
— Am încercat să uit totul. Să uit de tine, de familie, de România. M-am pierdut printre străini. Am dormit prin gări, am mâncat resturi. Dar într-o zi am văzut un bătrân care plângea pe o bancă și mi-am dat seama că dacă nu mă întorc acum, n-o să mai am niciodată curajul.
Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Îmi aminteam toate serile în care adormeam cu telefonul în mână, sperând la un mesaj. Toate zilele în care mă mințeam că poate azi va suna.
— Știi cât te-am urât? Știi cât m-am urât pe mine pentru că încă te așteptam?
A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut în ochii lui o durere sinceră.
— Nici nu pot să-ți cer iertare. Dar vreau să încerc să repar ce-am stricat. Dacă mă lași…
În acel moment a intrat mama în casă. S-a oprit în ușă și a rămas nemișcată.
— Radu?!
El s-a ridicat încet și a dat din cap.
— Mă iertați? a spus el cu voce stinsă.
Mama s-a apropiat și l-a îmbrățișat strâns, plângând în hohote.
— Bine-ai venit acasă, băiete! Nu contează ce-ai făcut! Important e că te-ai întors!
Am rămas privind scena aceea ca și cum nu făceam parte din ea. Simțeam că sunt undeva departe, într-o altă viață.
După câteva minute, mama i-a pus pe masă o farfurie cu ciorbă caldă și l-a întrebat despre tot ce a trăit acolo. Tata a venit și el mai târziu și l-a privit lung, fără să spună nimic. Doar i-a strâns mâna tare și a ieșit afară.
Seara târziu, când toată lumea dormea, Radu a venit lângă mine pe balcon.
— Știu că nu pot șterge anul ăsta din viața ta… Dar vreau să fiu aici pentru tine acum. Dacă mă mai vrei…
L-am privit lung. În sufletul meu era încă furtună: furie, dor, iubire și ură amestecate într-un haos dureros.
— Nu știu dacă pot ierta totul atât de ușor… Dar poate timpul ne va arăta dacă mai avem o șansă.
El a dat din cap și a rămas lângă mine în liniște.
Acum mă întreb: câți dintre noi au curajul să se întoarcă după ce au greșit? Și câți dintre noi avem puterea să iertăm cu adevărat? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…