Factura iubirii: Când căsnicia devine o afacere

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am strigat, ținând în mână hârtia pe care scria, cu litere mari, FACTURĂ: 14 ani de căsnicie. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji, iar inima îmi batea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Pe masă, lângă cana cu ceai rece, stătea lista: „Chirie, mâncare, vacanțe, cadouri, timp investit, răbdare.” Totul era trecut acolo, cu sume exacte.

— Nu e o glumă proastă? am întrebat cu voce tremurată.

Vlad s-a uitat la mine fără să clipească. — Nu mai pot, Ana. M-am săturat să trag doar eu. Dacă vrei să rămâi aici, plătește-ți partea.

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe scaun și am simțit cum tot ce am construit împreună se destramă în fața mea. Cum am ajuns aici? Când a devenit dragostea noastră un contract?

Nu am avut niciodată o viață ușoară. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași. Eu veneam dintr-o familie modestă din Vaslui, el era băiatul cel mare al unei familii de profesori din Bacău. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică și visam la o viață simplă, dar fericită. Am muncit amândoi — eu ca educatoare la grădiniță, el ca inginer la o firmă de construcții. Primele luni au fost magice. Ne țineam de mână pe stradă, râdeam din nimicuri și ne promiteam că nu ne vom schimba niciodată.

Dar viața nu e ca în filmele romantice. După ce s-a născut Ilinca, fetița noastră, totul s-a schimbat. Eu am rămas acasă cu ea, Vlad a început să lucreze peste program. Venea târziu, obosit și nervos. Încercam să-l înțeleg, dar simțeam că mă îndepărtează. În serile când încercam să vorbim despre noi, ridica din umeri sau schimba subiectul.

— Ana, nu vezi că nu mai avem bani? Trebuie să mă concentrez pe muncă!

— Dar noi? Noi unde suntem în toată povestea asta?

— Noi? Noi suntem aici, dar nu putem trăi doar cu iubire!

Așa au trecut anii. Eu am revenit la muncă după doi ani de concediu maternal, dar salariul meu abia acoperea cheltuielile cu grădinița și hainele copilului. Vlad a început să aducă tot mai mulți bani acasă, dar și tot mai multă tăcere. Îl simțeam departe, ca pe un străin care locuiește în aceeași casă cu mine.

Într-o zi, l-am găsit pe Vlad vorbind la telefon pe hol. Vocea lui era blândă, caldă — o voce pe care nu i-o mai auzisem de mult.

— Da, sigur că vin… Nu pot să stau prea mult… Da, și eu abia aștept…

Când m-a văzut, a închis repede telefonul și a zâmbit forțat.

— Cine era? am întrebat.

— Un coleg de la serviciu.

Am știut că minte. În acea noapte n-am putut dormi. M-am uitat la el cum doarme liniștit lângă mine și m-am întrebat dacă nu cumva totul s-a terminat deja între noi.

Apoi au început certurile. Pentru orice: pentru bani, pentru cine duce gunoiul, pentru cine spală vasele sau cine merge după Ilinca la școală. Ne aruncam vorbe grele și apoi tăceam zile întregi.

Mama mea a venit într-o zi să stea cu Ilinca și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ana, nu poți trage singură la jugul ăsta! Dacă nu te respectă, pleacă! Ești tânără, ai un copil minunat…

— Mamă, nu vreau să-i stric familia Ilincăi…

— Ce familie? O familie e acolo unde e dragoste și respect!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Dar nu aveam curajul să fac nimic. Până în seara aceea fatidică.

Când am primit factura de la Vlad — o hârtie rece, plină de cifre — am simțit că mi se rupe sufletul. Am citit fiecare rând: „Chirie: 7 ani x 1.200 lei = 100.800 lei; Mâncare: 14 ani x 800 lei/lună = 134.400 lei; Vacanțe: 6 x 3.000 lei = 18.000 lei; Cadouri: 14 x 500 lei = 7.000 lei; Timp investit: neprețuit.”

Ultimul rând m-a făcut să râd amar: „Timp investit: neprețuit.”

L-am confruntat:

— Vlad, chiar crezi că poți pune preț pe tot ce am trăit împreună?

— Nu pun preț pe sentimentele tale. Pun preț pe viața mea irosită lângă tine!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit din casă și am mers ore întregi pe stradă fără țintă. M-am gândit la Ilinca — cum îi voi explica? Cum îi voi spune că tata nu mai vrea să fim o familie?

În zilele următoare am încercat să vorbim ca doi adulți. Vlad era rece ca gheața.

— Vreau divorțul, Ana. Și vreau să-mi plătești partea sau să pleci din apartament.

Am încercat să-i spun că apartamentul l-am cumpărat împreună, că am muncit amândoi pentru el.

— Tu ai stat acasă cu copilul! Eu am adus banii!

— Eu am crescut copilul nostru! Tu ai ales să fii absent!

Nu ne-am mai putut înțelege deloc. Am ajuns la tribunal. Avocații ne-au sfâșiat sufletele cu întrebări reci și calcule seci.

Ilinca plângea în fiecare seară și mă întreba:

— Mami, de ce nu mai vine tati acasă?

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi și regrete.

Acum stau singură în apartamentul nostru gol și mă uit la factura lui Vlad. O țin ca pe o rană deschisă care nu se vindecă.

Mă întreb: oare câți oameni ajung să-și transforme iubirea în datorii? Cât valorează o viață împreună? Și dacă dragostea se poate calcula în bani… ce rost mai are să iubești?