Când dragostea devine o factură: Povestea mea despre sacrificiu și dezamăgire

— Nu-mi vine să cred că spui asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe plicul cu salariul meu de la jobul de la librărie.

Vlad stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece. — E normal, Irina. Acum că ai venit cu bani în casă, trebuie să contribui. Nu mai suntem copii.

M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de înțelegere sau măcar de regret. Dar nu era nimic. Doar o hotărâre rece, ca o iarnă fără sfârșit. M-am simțit mică, inutilă, ca și cum tot ce făcusem până atunci nu mai conta.

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram studentă la Litere și visam să scriu romane. El era deja angajat la o firmă de IT și părea atât de matur, atât de sigur pe el. M-a cucerit cu promisiunile lui: „O să avem o familie frumoasă, Irina. O să fim mereu împreună, orice ar fi.”

Anii au trecut repede. Ne-am căsătorit într-o zi ploioasă de octombrie, iar la scurt timp după aceea am rămas însărcinată cu Radu. Am renunțat la jobul meu full-time pentru că Vlad mi-a spus că „e mai bine să stai acasă cu copilul, eu mă descurc cu banii”. Și chiar m-am simțit norocoasă. Primele luni au fost grele, dar frumoase. Radu era tot universul meu.

Apoi au început grijile. Facturile se adunau, Vlad venea tot mai târziu acasă și era tot mai irascibil. „Nu vezi că nu ne ajung banii? Trebuie să faci și tu ceva!” mi-a spus într-o seară, când Radu plângea de foame și eu încercam să-l liniștesc.

Am găsit cu greu un job part-time la librăria din cartier. Salariul era mic, dar măcar simțeam că fac ceva pentru noi. În prima zi când am venit acasă cu banii câștigați, Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Bravo, Irina! Acum poți să plătești jumătate din chirie și să cumperi scutece pentru Radu.

Am rămas blocată. — Cum adică? Nu suntem o familie? Nu ar trebui să ne ajutăm reciproc?

— Tocmai asta facem! a ridicat tonul Vlad. Fiecare contribuie cu ce poate. Nu mai suntem pe vremea părinților tăi, când bărbatul ținea toată casa.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am dus în baie și am plâns în tăcere, ca să nu-l trezesc pe Radu. Mă uitam la mine în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Unde dispăruse fata care visa să scrie romane? Unde era femeia care credea că dragostea înseamnă sprijin necondiționat?

Zilele au început să semene una cu alta: serviciu, cumpărături, gătit, spălat, nopți nedormite lângă Radu și discuții tot mai reci cu Vlad. La fiecare salariu pe care îl primeam, Vlad îmi făcea socoteala: „Atât pentru chirie, atât pentru scutece, atât pentru mâncare.” Parcă eram colegi de apartament, nu soț și soție.

Mama a observat că ceva nu e în regulă când am mers la ea într-o duminică.

— Ești palidă, Irina. Ce se întâmplă?

Am ezitat, dar până la urmă i-am spus totul. Mama a oftat adânc.

— Of, mamă… Știi că nici eu nu am avut viață ușoară cu taică-tu la început. Dar niciodată nu mi-a cerut bani pentru chirie! Familia e familie.

M-am întors acasă mai confuză ca niciodată. În acea seară, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, eu nu pot trăi așa. Nu pot să simt că trebuie să plătesc ca să fiu parte din familia mea.

El a ridicat din umeri.

— Dacă nu-ți convine, poți oricând să pleci la mama ta.

M-a durut fiecare cuvânt ca o palmă peste față. Am stat toată noaptea trează lângă Radu și m-am întrebat dacă asta e viața pe care o merit.

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu fără să-și ia rămas bun, am început să fac bagajele lui Radu. Am pus câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Mama m-a primit fără întrebări. Doar m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „O mamă nu-și lasă niciodată copilul singur.”

Au trecut două luni de atunci. Vlad m-a sunat de câteva ori, dar doar ca să mă întrebe dacă îi trimit partea mea din chirie. Nu i-am răspuns niciodată.

Acum stau în camera mea de copil și îl privesc pe Radu cum doarme liniștit. Încerc să-mi găsesc curajul să merg mai departe, să cred că merit mai mult decât niște facturi împărțite la doi.

Mă întreb uneori: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare când am ajuns să credem că dragostea se măsoară în bani?