Trei decenii de tăcere: Întoarcerea mea acasă după o viață de regrete

— Nu-mi amintesc chipul tău, tată. Doar vocea mamei când plângea noaptea, crezând că nu o aud. — Vocea lui Radu, fiul meu, răsună în camera mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi, ca o sentință pe care o așteptam de o viață.

Stau în fața lui, cu mâinile tremurânde, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Îmi simt inima ca un pumn strâns. Trecuseră treizeci și opt de ani de când am plecat din satul nostru din Bărăgan, fugind de sărăcie, de rușine și de responsabilități pe care nu le puteam duce la douăzeci de ani. Am lăsat în urmă o soție tânără, Ana, și un copil abia născut. Am crezut că dacă dispar, îi scap de povara unui tată ratat.

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată în gara ta. Am muncit pe șantiere în București, apoi am ajuns la Timișoara, mereu cu gândul la ei, dar niciodată cu curajul să mă întorc. Scrisorile Anei au încetat după câțiva ani. Am aflat târziu că s-a recăsătorit cu un bărbat bun, Ilie, care i-a crescut pe Radu ca pe propriul fiu.

Într-o seară rece de noiembrie, la aproape șaizeci de ani, am primit un telefon. Era Maria, sora mea: „Victor, vino acasă. Ana e bolnavă rău. Radu vrea să te vadă.”

Am simțit cum tot ce am îngropat în mine iese la suprafață. Drumul spre sat a fost un coșmar de remușcări. M-am oprit în fața casei vechi, cu gardul scorojit și geamurile aburite. Maria m-a întâmpinat la poartă, cu ochii roșii:

— Nu știu dacă ai făcut bine că ai venit… Dar trebuia să fii aici.

În casă, Ana era întinsă pe pat, slabă ca o umbră. M-a privit lung, fără ură, doar cu o tristețe adâncă.

— Ai venit târziu, Victor… Dar mă bucur că ai venit.

Radu stătea într-un colț, cu brațele încrucișate. Avea ochii mei și privirea Anei. Am vrut să-l îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— De ce ai plecat? — m-a întrebat el brusc.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Am fost laș… Am crezut că vă fac un bine dacă dispar. Dar nu am făcut decât să vă rănesc.

Ana a oftat ușor:

— Nu mai are rost să ne întoarcem în trecut. Radu are nevoie să știe cine e tatăl lui. Să audă adevărul.

Am început să povestesc totul: cum m-au copleșit grijile, cum m-am simțit mic și neputincios când nu puteam pune pâine pe masă. Cum am fugit de rușinea de a nu fi destul pentru ei. Cum fiecare zi fără ei a fost o pedeapsă pe care mi-am dat-o singur.

Radu asculta fără să spună nimic. Doar ochii îi trădau furtuna din suflet.

— Știi ce e cel mai greu? — a spus el într-un final. — Să crești fără să știi cine ești cu adevărat. Să vezi alți copii cu tații lor și să te întrebi ce ai făcut tu greșit.

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea acestor cuvinte.

— Nu tu ai greșit, Radu. Eu am greșit totul.

După înmormântarea Anei, satul s-a umplut de șoapte și priviri piezișe. Unii mă priveau ca pe un strigoi întors din trecut. Alții îmi întorceau spatele. Ilie m-a întâlnit la magazinul din sat:

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată pentru ce i-ai făcut Anei… Dar Radu are nevoie de răspunsuri. Nu-l abandona iar.

Am încercat să mă apropii de fiul meu. L-am invitat la o cafea la birtul din sat. La început tăcea mult.

— Ce vrei de la mine? — m-a întrebat într-o zi.

— Să-mi dai o șansă să fiu tatăl tău… sau măcar să mă cunoști ca om.

A zâmbit amar:

— Tatăl meu a fost Ilie. Dar poate putem fi ceva… altceva.

Am început să ne vedem mai des. L-am ajutat la muncile câmpului, am reparat împreună acoperișul casei bătrânești. Încet-încet, am început să vorbim despre lucruri simple: vremea, recolta, fotbalul. Dar între noi plutea mereu tăcerea anilor pierduți.

Într-o seară, după ce am terminat de vopsit gardul, Radu s-a uitat lung la mine:

— Crezi că poți repara tot ce-ai stricat?

Am oftat adânc:

— Nu știu… Dar vreau să încerc cât timp mai am.

Au trecut luni până când mi-a spus pentru prima dată „tată”. A fost ca o lumină care a spart întunericul din sufletul meu. Dar rana rămâne acolo — pentru el, pentru mine, pentru Ana care nu mai e.

Acum stau pe prispa casei și mă gândesc: Oare cât de mult contează sângele când sufletul e plin de cicatrici? Putem vreodată ierta cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu dorul și regretele?