Nunta surorii mele ne-a despărțit: Bunica s-a mutat la noi și totul a luat-o razna

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Stăteam în bucătărie, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, iar mama mă privea neputincioasă, cu ochii roșii de oboseală. Din camera de alături se auzea vocea bunicii: „Irinaaa, vino să mă ajuți cu pastilele!”

Așa începe povestea mea. Mă numesc Irina și am 27 de ani. Până acum un an, viața mea era simplă: mergeam la serviciu, ieșeam cu prietenii, visam la o carieră și poate, într-o zi, la propria familie. Dar totul s-a schimbat după nunta Anei, sora mea mai mare. Ana era sufletul casei, mereu veselă și plină de viață. Când s-a măritat cu Radu și a plecat la casa ei, am simțit că o parte din mine s-a rupt. Dar nu știam atunci că adevărata încercare abia urma să înceapă.

La două săptămâni după nuntă, bunica noastră, Maria, a venit să locuiască cu noi. Avea 82 de ani și nu se mai descurca singură la țară. Tata a spus că e normal să avem grijă de ea, că așa se face într-o familie adevărată. Mama n-a zis nimic, dar am văzut în ochii ei o teamă pe care nu o mai văzusem niciodată.

La început, am încercat să fim răbdători. Bunica era mereu nemulțumită: „Nu-i ca la mine acasă”, „Nu știți să faceți mâncare”, „Pe vremea mea nu se vorbea așa cu bătrânii”. În fiecare zi găsea ceva de criticat. Îmi spunea că pierd vremea cu calculatorul și că ar trebui să mă mărit și eu, ca Ana. Tata încerca să o liniștească, dar de cele mai multe ori ridica tonul și pleca trântind ușa.

Într-o seară, când m-am întors obosită de la serviciu, am găsit-o pe mama plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Nimic, Irina… doar că… nu mai știu cât pot să duc.

Am simțit un nod în gât. M-am dus în camera mea și am început să plâng în pernă. Mă simțeam prinsă într-o capcană: nu puteam să plec și să o las pe mama singură cu bunica, dar nici nu mai aveam viața mea. Prietenii mă chemau la film sau la o cafea și refuzam mereu. Simțeam cum mă sting pe dinăuntru.

Într-o duminică, Ana a venit în vizită cu Radu. Casa s-a umplut de râsete și voie bună pentru câteva ore. Dar când Ana a văzut cât de obosită arată mama și cât de tăcută sunt eu, s-a întristat.
— De ce nu-mi spuneți nimic? — ne-a întrebat ea.
— Ce să-ți spunem? — i-am răspuns eu cu amărăciune. — Că suntem prizoniere în propria casă?
Ana a tăcut. Seara, după ce au plecat, mi-a dat mesaj: „Irina, dacă vrei poți veni să stai la noi câteva zile.”

Am stat toată noaptea cu ochii pe tavan. Să plec? Să-mi las părinții singuri? Dar dacă nu plec acum, oare când o să mai am curajul?

A doua zi dimineață, bunica a început iar:
— Irinaaa! Unde e ceaiul? Nu vezi că tremur?
Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.
— Bunico, nu pot fi peste tot! Și eu am nevoie de o pauză!
Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Pe vremea mea nu vorbeam așa cu bătrânii! — a țipat ea.
Tata a intrat val-vârtej:
— Ce se întâmplă aici?
— Nimic! — am răspuns printre dinți și am ieșit trântind ușa.

Am mers pe jos ore întregi prin cartier. M-am gândit la Ana: ea a avut curajul să plece și să-și construiască viața ei. Eu de ce nu pot? De ce simt că trebuie să mă sacrific mereu pentru ceilalți?

Seara m-am întors acasă. Mama era în bucătărie, tăia legume pentru ciorbă.
— Irina… poate ar trebui să accepți invitația Anei. Nu ești obligată să stai aici doar pentru noi.
Am început să plâng iar.
— Dar tu? Cum te descurci singură?
— O să mă descurc cumva… Mereu am făcut-o.

În noaptea aceea am visat că eram într-o cameră fără ferestre. Strigam după ajutor, dar nimeni nu mă auzea.

A doua zi am făcut bagajul și am plecat la Ana pentru câteva zile. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Radu m-a întâmpinat cu zâmbetul lui cald:
— Bine ai venit acasă!
Ana m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:
— Nu ești egoistă dacă ai grijă și de tine.

Am stat acolo o săptămână. Am dormit mult, am râs cu Ana ca pe vremuri și mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit momentele astea simple. Dar gândul la mama nu-mi dădea pace.

Într-o seară m-a sunat tata:
— Irina, mama ta e foarte obosită… Poate te întorci acasă?
M-am întors. Bunica era tot nemulțumită, mama tot mai palidă, tata tot mai nervos.

Au trecut luni de atunci. Viața noastră e un șir nesfârșit de zile gri. Uneori mă gândesc că poate sacrificiul e parte din destinul nostru ca femei în România: să avem grijă de toți ceilalți și abia apoi de noi.

Dar oare cât putem duce? Oare cât trebuie să renunțăm la noi pentru cei dragi? Și cine are grijă de noi când nu mai putem?