„Vino să-ți iei fata!” — Ziua în care totul a stat să se destrame
„Vino să-ți iei fata, că eu nu mai pot cu ea!” vocea soacrei mele răsună în telefon ca un tunet, de parcă ar fi vrut să spargă nu doar liniștea din bucătăria mea, ci și toți anii de tăcere și compromisuri pe care i-am adunat între noi. Mă uit la ceas: 18:47. Maria, fetița mea de șapte ani, ar fi trebuit să fie încă la joacă în curtea lor, dar știu prea bine că nu despre o simplă ceartă între copii e vorba. „Ce s-a întâmplat, doamnă Elena?” întreb, încercând să-mi țin vocea calmă, dar simt cum inima îmi bate în piept ca o tobă spartă.
„E obraznică, nu ascultă nimic! I-am spus să nu mai sară pe canapea și mi-a râs în față. Așa copil n-am mai văzut! Dacă nu vii acum, o las afară!”
Închid telefonul fără să mai spun nimic. Mâinile îmi tremură. Îmi trag repede o geacă peste tricoul ud de la spălatul vaselor și ies pe ușă, lăsând totul baltă. Pe drum, gândurile mi se învârt ca un carusel: oare am greșit undeva? Oare Maria chiar e atât de greu de suportat sau soacra mea caută orice motiv să mă rănească?
Ajung la poarta lor și o văd pe Maria stând pe trepte, cu genunchii la gură și ochii roșii. Soacra mea, Elena, stă în ușă cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o dușmancă veche. „Ia-ți fata și vezi ce faci cu ea! Eu nu mai pot!”
Maria se ridică încet și vine spre mine. Îi simt trupul mic tremurând când o iau în brațe. „Mami, eu n-am făcut nimic rău… doar am vrut să mă joc”, șoptește printre suspine.
Îmi mușc buza să nu plâng. „Hai acasă, iubita mea.”
Pe drum spre casă, Maria îmi povestește printre sughițuri cum a încercat să se joace cu verișorul ei, Vlad, dar bunica a țipat la ea că face mizerie și zgomot. Vlad a râs și el, dar numai Maria a fost certată. Îmi amintesc de toate dățile când Elena a găsit motive să mă critice: că nu gătesc destul de tradițional, că nu țin casa destul de curată, că Maria e prea răsfățată.
Seara, când soțul meu, Radu, ajunge acasă, îi povestesc totul. Se lasă pe spate în scaun și oftează adânc.
„O știi pe mama… E greu cu ea. Dar poate că Maria chiar a exagerat.”
Îl privesc neîncrezătoare. „Radu, fetița noastră are șapte ani! Nu poți să-i ceri să stea nemișcată ca o statuie.”
El ridică din umeri. „Nu vreau scandal. O să-i treacă mamei.”
Mă simt singură ca niciodată. Îmi vine să țip: „Dar mie când îmi trece? Când o să mă simt și eu acceptată aici?”
Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la copilăria mea dintr-un sat din Bacău, la bunica mea care mă apăra mereu în fața mamei mele aspre. Mi-e dor de acea siguranță. Acum sunt eu mama care trebuie să-și apere copilul.
A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Elena: „Sper că ai înțeles că nu mai vreau să stea Maria la mine până nu se schimbă.”
Îl arăt lui Radu. El oftează din nou: „Las-o… O să-i treacă.”
Dar mie nu-mi trece. Încep să evit vizitele la socri. Maria mă întreabă mereu: „De ce nu mergem la bunica?” Îi spun că suntem ocupați sau că bunica e obosită.
Într-o duminică, la masa de prânz, Radu izbucnește: „Nu poți să te porți așa! E mama mea! Nu poți s-o ignori!”
Simt cum mi se strânge stomacul. „Și eu sunt mama Mariei! Cine o apără pe ea?”
Se lasă o tăcere grea peste masă. Maria se uită speriată la noi.
În acea noapte plâng în baie, încercând să nu mă audă nimeni. Mă simt prinsă între două lumi: una în care trebuie să fiu nora perfectă și alta în care trebuie să fiu mama care-și apără copilul cu orice preț.
Într-o zi primesc un telefon de la mama mea din Bacău.
„Ce faci, Irina? Te aud obosită.”
Îi spun totul printre lacrimi.
„Fata mea, tu știi cel mai bine ce-i face bine Mariei. Nu lăsa pe nimeni s-o rănească, nici măcar pe soacra ta.”
Cuvintele ei mă întăresc. Încep să vorbesc mai deschis cu Radu despre ce simt. Îi spun că nu pot accepta ca Maria să fie tratată diferit doar pentru că e fată sau pentru că eu nu sunt pe placul soacrei.
Radu începe să vadă lucrurile altfel. Într-o seară vine acasă și-mi spune: „Am vorbit cu mama. I-am spus că dacă vrea să vadă pe Maria, trebuie s-o respecte.”
Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat între mine și Elena. Dar știu că nu mai sunt singură.
Uneori mă întreb: câte mame din România trăiesc același conflict? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm copiii chiar și atunci când familia ne cere să tăcem? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească.