Rochia de mătase și povara așteptărilor: Povestea mea cu Ilinca

— Nu vezi că o faci de râs? Toată lumea vorbește despre tine și copilul tău!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mâinile îi tremurau pe șorțul vechi, iar ochii îi ardeau de furie și neputință. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Ilinca, fetița mea de șapte ani, tocmai se întorsese de la școală, cu rochia ei nouă de mătase albastră, cumpărată dintr-un magazin scump din București.
— Mamă, nu vreau să aud! Nu-i vina Ilincăi că ceilalți copii poartă haine second-hand. Eu muncesc pentru banii ăștia!
Mama a oftat adânc și a dat din cap:
— Nu e vorba doar de bani, Anca. E vorba că o crești să fie altfel. Și lumea nu iartă asta aici.

Am simțit cum mi se strânge inima. Crescusem în același orășel prăfuit din sudul Moldovei, unde toată lumea știa totul despre toți. Tata ne-a părăsit când aveam doisprezece ani, iar mama a rămas să ne crească singură, cu salariul ei de vânzătoare la alimentară. Am jurat atunci că, dacă voi avea vreodată un copil, nu-l voi lăsa să simtă lipsa sau rușinea pe care am simțit-o eu când mergeam la școală cu pantofi rupți.

Dar acum, când Ilinca intra în casă cu ochii roșii și buzele strânse, mă întrebam dacă nu cumva greșisem. În fiecare zi, colegii o tachinau pentru hainele ei „de domnișoară”, pentru ghiozdanul lucios și pentru faptul că nu mănâncă pufuleți ca ceilalți copii. În fiecare zi, mă întorceam acasă cu inima grea, încercând să găsesc un echilibru între dorința de a-i oferi tot ce-i mai bun și nevoia ei de a aparține.

— Mami, azi iar au râs de mine la școală… — vocea Ilincăi era subțire ca un fir de ață.
M-am aplecat lângă ea și i-am șters lacrimile.
— De ce nu pot să fiu ca ceilalți? — m-a întrebat încet.

Mi-am mușcat buza. Ce să-i spun? Că lumea e crudă cu cei care ies din rând? Că eu am vrut doar să-i fie bine? Sau că poate am greșit undeva?

Seara, după ce am culcat-o pe Ilinca, am stat pe marginea patului și am privit-o cum doarme. Părul ei blond era răsfirat pe pernă, iar mâinile mici strângeau păpușa preferată. Mi-am amintit de copilăria mea: de serile când mama plângea în bucătărie, crezând că nu o aud; de zilele când mă rugam să nu mă observe nimeni la școală; de promisiunea făcută mie însămi că voi rupe cercul sărăciei și al rușinii.

Dar oare nu cumva am creat alt cerc? Unul al singurătății și al neînțelegerii?

A doua zi dimineață, mama a venit din nou la mine.
— Anca, trebuie să te gândești la Ilinca. Nu poți lupta cu tot satul. O să sufere ea cel mai mult.

Am simțit cum mă sufoc. De ce trebuie să aleg între fericirea copilului meu și acceptarea celorlalți? De ce nu pot să fie amândouă?

La școală, directoarea m-a chemat la o discuție.
— Doamnă Popescu, știți că Ilinca e un copil bun. Dar ceilalți copii… ei bine, părinții lor se plâng că fetița dumneavoastră „se dă mare”. Poate ar fi bine să încercați să o integrați mai mult…

Am ieșit din birou cu obrajii în flăcări. Pe holuri, câteva mame mă priveau pe sub sprâncene. Am auzit șoapte: „Uite-o pe aia cu fițele…”, „De unde are bani? Cine știe ce face…”

Acasă, Ilinca s-a ascuns sub masă și a refuzat să iasă la masă.
— Nu vreau să mă mai duc la școală! — a țipat printre suspine.

M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună. Mama ne-a găsit așa și s-a așezat lângă noi.
— Anca, eu te-am crescut cum am știut mai bine. Poate n-am avut bani, dar te-am învățat să fii om printre oameni. Poate asta trebuie să-i dai și tu Ilincăi…

Am privit-o lung. Poate avea dreptate. Poate că dragostea nu se măsoară în rochii scumpe sau ghiozdane lucioase. Poate că am încercat prea mult să fug de trecutul meu și am uitat ce e cu adevărat important.

În weekend am mers împreună la piață. I-am cumpărat Ilincăi o rochiță simplă, albă, cu buline albastre. A zâmbit timid când a văzut-o.
— Pot să merg cu ea la școală?
— Sigur că da, iubita mea.

În ziua următoare, când am dus-o la școală, Ilinca s-a ținut strâns de mâna mea. Câteva fetițe au venit la ea și au întrebat-o dacă vrea să se joace elasticul cu ele. Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă.

Seara, mama mi-a adus o cană cu ceai și s-a așezat lângă mine.
— Vezi? Uneori trebuie doar să le dăm copiilor noștri șansa să fie copii printre copii.

Am privit-o pe Ilinca cum desenează la masă și mi-am dat seama cât de greu e să fii părinte într-o lume care judecă orice pas greșit. Dar oare există un răspuns corect? Oare dragostea noastră nu va fi mereu pusă sub semnul întrebării?

Poate că nu există rețeta perfectă pentru a fi mamă. Dar oare nu suntem toate doar niște femei care încearcă să-și protejeze copiii cum știu mai bine?