Fereastra spre tăcere: Povestea copilăriei mele lângă Maria

— Nu te mai uita așa pe geam, Ilinca! O să răcești! vocea mamei răsună aspru din bucătărie, dar eu nu mă pot desprinde de imaginea Mariei, fetița slabă cu ochii mari, care stă pe scara blocului și-și roade unghiile. E decembrie 1997, iar Bucureștiul e cenușiu și rece. Îmi lipesc fruntea de sticla rece și mă întreb dacă la ea acasă e mai frig decât la noi.

Maria locuiește cu mama ei, doamna Stancu, într-o garsonieră cu pereți subțiri. Tata zice mereu că „nu e treaba noastră”, dar mama îi lasă Mariei câte o felie de pâine cu unt pe pervazul comun, „să nu vadă nimeni”. Într-o seară, când tata nu era acasă, mama a deschis ușa încet și i-a șoptit Mariei: — Ia, mămică, mănâncă repede și du-te la tine. Să nu te prindă maică-ta că ai fost aici.

Am întrebat-o pe mama de ce nu vine Maria la noi la masă. S-a uitat la mine lung și mi-a spus: — Sunt lucruri despre care nu se vorbește, Ilinca. Nu toată lumea are norocul nostru. Am simțit atunci o rușine ciudată, ca și cum aș fi furat ceva.

Într-o zi, când m-am întors de la școală, am găsit-o pe Maria plângând pe scări. Avea obrajii roșii și ochii umflați. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet. S-a uitat la mine speriată, apoi a șoptit: — Mi-e foame… Mama a plecat iar. Nu știu când vine. Am fugit sus și i-am spus mamei. A oftat adânc și mi-a întins o pungă cu covrigi: — Du-i Mariei. Dar vezi să nu te vadă nimeni.

În blocul nostru toți știau, dar nimeni nu spunea nimic. Doamna Popescu de la trei spunea mereu la ședințele de scară: — Săraca fată… Dar ce poți să faci? Fiecare cu ale lui. Tata ridica din umeri și schimba subiectul.

Într-o noapte am auzit țipete din garsoniera Mariei. M-am ascuns sub plapumă, tremurând. Dimineața, Maria avea un ochi vânăt. La școală, doamna învățătoare a întrebat-o ce s-a întâmplat, dar Maria a spus doar: — M-am lovit de ușă. Nimeni n-a mai zis nimic.

Au trecut anii. Maria a devenit tot mai retrasă. Nu mai venea nici măcar după pâinea lăsată pe pervaz. O vedeam uneori pe stradă, cu hainele prea mari pentru trupul ei subțirel. Mama îmi spunea: — Săraca fată… Dar nu putem face mai mult.

Într-o zi de vară, când aveam paisprezece ani, am găsit-o pe Maria în parc, stând singură pe o bancă. M-am apropiat timid:
— Vrei să vii la mine? Am făcut prăjitură cu mere.
S-a uitat la mine lung, apoi a dat din cap că nu.
— Nu pot… Mama nu mă lasă.
Am vrut să-i spun că poate veni oricând, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

În liceu am aflat că Maria a plecat din oraș. Unii spuneau că s-a mutat la o mătușă în provincie, alții că a fugit de acasă. Nimeni nu știa sigur. Blocul nostru a rămas la fel de tăcut ca înainte.

Anii au trecut și eu am plecat la facultate. Dar chipul Mariei mă urmărește încă. Mă gândesc adesea la ochii ei flămânzi și la tăcerea care ne-a învăluit pe toți. De ce n-am făcut mai mult? De ce am acceptat să trăim cu capul plecat, prefăcându-ne că nu vedem?

Acum sunt adult și am copii. Încerc să-i învăț să fie atenți la cei din jur, să nu treacă nepăsători pe lângă suferința altora. Dar uneori mă întreb: dacă ar fi fost copilul meu în locul Mariei, aș fi avut curajul să cer ajutor? Sau aș fi ales tot tăcerea?

Poate că povestea Mariei nu e doar povestea ei, ci a tuturor copiilor invizibili din blocurile cenușii ale orașului nostru. Poate că fiecare dintre noi are o „Maria” lângă care a trecut fără să spună nimic.

Oare cât valorează un gest mic atunci când toți alegem să tăcem? Dacă am fi vorbit atunci, s-ar fi schimbat ceva?