O zi de naștere pentru totdeauna: Prețul unui vis de mamă

— Mamă, nu cred că realizezi ce faci! Ai cheltuit toți banii pe o petrecere? Ce ne facem dacă se întâmplă ceva?
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu ecou printre farfuriile aliniate pentru marea zi. Mâinile îmi tremurau pe fața de masă brodată, moștenire de la mama mea. Irina, nora mea, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu ochi reci.
— E ziua mea, Radu. Șaptezeci de ani nu se împlinesc în fiecare zi… Am visat mereu să am o petrecere mare, cu toți cei dragi aproape. Nu vreau să plec din lumea asta fără să simt că am trăit cu adevărat măcar o dată.
Radu a oftat adânc și a dat din cap.
— Dar noi? Ai întrebat vreodată ce planuri avem? Știi cât ne-ar fi ajutat banii aceia? Irina și cu mine vrem să luăm un apartament mai mare. Nu ne ajung banii nici pentru avans!
M-am uitat la ei, încercând să găsesc înțelegere în privirile lor. Dar ochii lor erau plini de reproș.
— Toată viața am muncit pentru voi… Am pus deoparte fiecare leu, am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie pentru ca vouă să vă fie bine. Azi am vrut să fac ceva pentru mine. E prea mult?
Irina a ridicat din umeri și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt. Radu a rămas pe loc, cu pumnii strânși pe lângă corp.
— Nu e vorba doar despre bani, mamă. E vorba că nu ne-ai întrebat. Că ai decis singură.
Am simțit cum mi se strânge inima. Poate că avea dreptate. Poate că ar fi trebuit să-i întreb. Dar dacă i-aș fi întrebat, ar fi spus nu. Și visul meu ar fi rămas iar îngropat sub griji și datorii.

Ziua petrecerii a venit cu soare blând de aprilie și miros de cozonac proaspăt. Am aranjat masa în curte, sub vița-de-vie care abia dădea în frunză. Am pus fața de masă cea bună, farfuriile cu margini aurii, paharele de cristal păstrate pentru ocazii speciale. Vecinii au venit cu flori și zâmbete largi, verișoarele mele au adus prăjituri și amintiri din copilărie.

Dar Radu și Irina nu au venit. Am sunat de două ori, dar nu mi-au răspuns. Prietenii încercau să mă înveselească: „Lasă-i, dragă, tineretul e mereu ocupat!” Dar eu știam adevărul. Mesele goale din capătul curții erau ca niște răni deschise.

Seara, după ce toți au plecat și liniștea s-a așternut peste casă, am strâns singură farfuriile. Am stat pe scaunul meu preferat și am privit pozele făcute peste zi: zâmbete largi, dar ochii mei trădau o tristețe pe care nici eu nu o puteam ascunde.

A doua zi dimineață, Radu a venit singur. A intrat fără să bată la ușă și s-a așezat la masă.

— Mamă… Irina e supărată rău. Zice că nu te mai poate ierta pentru ce ai făcut.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Pentru ce? Pentru că am vrut să fiu fericită o zi?

— Pentru că ai ales să fii fericită fără noi.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice palmă.

— Radu… toată viața mea am fost doar mama ta. Am uitat cine sunt eu. Azi am vrut să-mi aduc aminte.

El a tăcut mult timp.

— Poate că ai dreptate… Dar nu știu dacă mai putem repara ceva acum.

A plecat fără să privească înapoi.

Au trecut săptămâni fără să primesc niciun semn de la ei. Vecinii mă întrebau mereu ce fac copiii mei, iar eu zâmbeam și schimbam vorba. În fiecare seară mă uitam la telefon sperând să sune.

Într-o duminică după-amiază, am găsit în cutia poștală o scrisoare de la Irina:

„Nu pot să te iert încă. Poate într-o zi o să înțeleg de ce ai ales petrecerea în locul nostru.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acele rânduri. M-am întrebat dacă nu cumva am fost egoistă. Dacă nu cumva visul meu a fost prea scump plătit.

Dar apoi mi-am amintit de râsetele din acea zi, de prietenii care mi-au spus cât de mult au admirat curajul meu de a trăi pentru mine măcar o dată.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă ajunge la un moment dat la răscrucea dintre sacrificiu și dorință personală.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare e greșit ca o mamă să viseze pentru ea însăși? Oare chiar trebuie să ne uităm pe noi complet pentru copiii noștri?