Adevărul din spatele ușii închise: Povestea mea cu Magda

— Nu mai pot, Magda! Nu mai pot să trag de mine în halul ăsta! am urlat, trântind ușa apartamentului din Drumul Taberei după încă o tură de noapte la benzinărie. Miroseam a motorină și cafea ieftină, iar mâinile îmi tremurau de oboseală. Magda stătea la masa din bucătărie, cu laptopul deschis și o ceașcă de ceai neatinsă. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Nu te-am pus eu să muncești pe două fronturi, Vlad, a zis ea, fără să ridice privirea. Vocea ei era rece, ca și cum vorbeam cu o străină.

Am simțit cum mă sufoc. De trei ani trăiam împreună, împărțeam chiria, facturile și visele despre o casă a noastră. Eu lucram ziua la service-ul lui nea Gică și noaptea la benzinărie. Ea era freelancer, traducea texte pentru edituri din București și Cluj. Sau cel puțin asta știam eu.

În seara aia, ceva s-a rupt. Am început să mă întreb de ce nu vrea niciodată să vorbim despre bani. De ce nu contribuie niciodată mai mult la cheltuieli, deși părea că are timp berechet? De ce nu vrea să mergem împreună la părinții ei la Sinaia?

A doua zi, când ea era la duș, am văzut un mail deschis pe laptopul ei. Nu sunt genul care să cotrobăie prin lucrurile altora, dar ceva m-a împins să citesc. Era un schimb de mesaje cu un avocat: „Vă mulțumesc pentru actualizarea portofoliului de investiții. Voi reveni cu instrucțiuni privind transferul către contul din Elveția.”

Mi s-a făcut rău. Am simțit că tot ce știam despre Magda era o minciună. Am început să caut mai departe: extrase de cont, contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamente în București și Brașov, acțiuni la companii IT. Sume cu șase zerouri. Am stat pe podeaua bucătăriei cu hârtiile în brațe și am plâns ca un copil.

Când a ieșit din baie, m-a găsit acolo.

— Ce faci? Ce-i cu tine?

— Cine ești tu, Magda? am întrebat printre lacrimi. De ce ai ascuns toate astea de mine?

A tăcut mult timp. Apoi s-a așezat lângă mine și a început să vorbească încet, ca și cum ar fi recitat o poezie tristă.

— Tata a murit când aveam 16 ani. Mi-a lăsat totul mie și mamei. Mama a investit banii, eu am continuat după ce ea s-a îmbolnăvit. N-am spus nimănui niciodată cât am. Mi-e frică de oameni care mă plac doar pentru bani.

— Dar eu? Eu am tras ca un câine! Am muncit pe rupte ca să avem o viață decentă! Tu stăteai aici și mă lăsai să cred că suntem la fel de săraci!

— Vlad… Nu voiam să te pierd. Nu voiam să crezi că sunt altcineva decât fata pe care ai cunoscut-o la festivalul ăla din Vama Veche.

Am izbucnit:

— Dar tocmai asta ai făcut! M-ai mințit în fiecare zi!

Au urmat zile întregi în care n-am vorbit aproape deloc. Mergeam la muncă fără chef, mă uitam la Magda ca la un străin. Îmi aminteam toate momentele în care am refuzat să mergem undeva pentru că „nu ne permitem”, toate serile în care am mâncat paste cu sos ieftin pentru că „trebuie să strângem bani”.

Într-o seară, m-am dus la fratele meu, Radu.

— Băi, Vlad, nu-i vina ta că ai crezut în ea. Dar nici nu poți trăi cu cineva care te minte așa. Banii schimbă totul între oameni, vrei-nu vrei.

M-am întors acasă hotărât să pun capăt relației. Dar când am intrat pe ușă, Magda plângea pe canapea.

— Vlad… Nu vreau să te pierd. Știu că am greșit. Dar nu știu cum să repar asta.

Am stat lângă ea mult timp fără să spun nimic. În mintea mea se derulau toate certurile părinților mei despre bani, toate umilințele trăite când eram copil și nu aveam cu ce să-mi cumpăr haine noi pentru școală.

— Poate că banii chiar schimbă totul… sau poate doar scot la iveală cine suntem cu adevărat, am spus încet.

Am decis să mergem la terapie de cuplu. Sesiunile au fost grele — am urlat unul la altul, am plâns, ne-am acuzat reciproc de egoism și frică. Am aflat că Magda nu avea încredere în nimeni, nici măcar în ea însăși. Că eu eram obsedat de control și de ideea că trebuie să muncesc până la epuizare ca să merit iubirea cuiva.

Au trecut luni până când am început să ne privim din nou în ochi fără ură sau rușine. Am decis să ne mutăm într-un apartament mai mic și să împărțim cheltuielile altfel: fiecare contribuie după cât poate și cât vrea. Am început să vorbim deschis despre bani — uneori ne certăm, dar măcar nu mai mințim.

Uneori mă întreb dacă aș fi preferat să nu aflu niciodată adevărul. Dacă n-ar fi fost mai bine să trăiesc în minciună decât să simt rana asta care nu se vindecă niciodată complet.

Dar apoi mă uit la Magda dimineața, când își bea cafeaua și zâmbește timid spre mine, și-mi dau seama că adevărul doare doar atunci când îl ascunzi prea mult timp.

Oare chiar pot banii să distrugă tot ce construim împreună? Sau suntem noi prea slabi ca să recunoaștem cât de mult ne temem unii de alții?