Foamea de dincolo de perete – Povestea Anei şi a tăcerii din copilăria mea

— Nu mai bate în perete, Maria! O să ne audă toată scara!
Vocea mamei răsuna stins, dar fermă, în bucătăria noastră mică, unde aburul de la supa de cartofi se amesteca cu mirosul de teamă. Eu, la cei zece ani ai mei, stăteam cu urechea lipită de peretele subţire care ne despărţea de apartamentul Anei. Ştiam că e acolo, ascunsă după uşă, cu burta goală şi ochii mari.

Ana era cu un an mai mică decât mine şi locuia cu mama ei, doamna Lidia, o femeie slabă şi tăcută care lucra la o fabrică de confecţii. Tatăl Anei dispăruse când ea avea doar patru ani. Nimeni nu vorbea despre el. Blocul nostru era plin de astfel de poveşti: bărbaţi plecaţi „la muncă” şi femei care trăgeau de fiecare leu. Dar la Ana era altfel. La Ana era foame adevărată.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am auzit-o pe Ana plângând. M-am strecurat la mama în bucătărie şi am şoptit:
— Mamă, Ana iar plânge. Cred că n-au ce mânca.
Mama a oftat adânc şi s-a uitat la mine cu ochii ei obosiţi.
— Ştiu, Maria. Dar nu putem face mare lucru… Dacă află doamna Lidia că-i dăm ceva, se supără. E mândră.

Totuşi, în acea noapte, am văzut-o pe mama punând două felii de pâine şi o bucată de brânză într-o pungă. A ieşit tiptil pe hol şi a lăsat pachetul la uşa Anei. Dimineaţa, punga dispăruse.

Aşa a început ritualul nostru tăcut. În fiecare săptămână, mama găsea o scuză să „uite” câte ceva la uşa lor: o supă caldă, câteva ouă, o pungă cu mere. Eu eram complicea ei. Dar niciodată nu vorbeam despre asta cu nimeni. Nici măcar cu Ana.

La şcoală, Ana era mereu retrasă. Îşi ascundea mâinile sub bancă şi îşi rupea sandvişul în bucăţi mici, să pară că are mai mult. Colegii râdeau uneori de hainele ei vechi sau de pantofii scâlciaţi. Eu nu râdeam, dar nici nu spuneam nimic. Mă simţeam vinovată că ştiu secretul ei şi că nu pot face mai mult.

Într-o zi, la ora de desen, profesoara ne-a cerut să pictăm „acasă”. Eu am desenat bucătăria noastră cu masa plină şi mama zâmbind. Ana a desenat o farfurie goală şi o fereastră prin care intra lumina rece. Profesoara s-a uitat lung la desenul ei şi a întrebat:
— Ana, tu chiar aşa vezi casa ta?
Ana a dat din umeri şi n-a spus nimic.

În acea seară, mama a venit acasă cu ochii roşii.
— Am văzut-o pe doamna Lidia la magazin. Nu avea bani nici pentru pâine. Am vrut să-i dau eu, dar m-a refuzat. Mi-a spus să nu mă mai bag.
Am simţit un nod în gât. De ce oamenii mari nu pot primi ajutor? De ce trebuie să sufere copiii pentru mândria părinţilor?

Timpul a trecut şi ritualul nostru a continuat în tăcere. Într-o zi, Ana n-a mai venit la şcoală. Am întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat.
— Doamna Lidia a fost dată afară de la fabrică. Au rămas fără bani de chirie şi au plecat la bunici, la ţară.
Am simţit cum lumea mea se prăbuşeşte puţin câte puţin. Nu i-am spus niciodată Anei cât de mult mi-a păsat de ea sau cât de mult mi-am dorit să-i fiu prietenă adevărată.

Anii au trecut. Am terminat liceul, am plecat la facultate şi m-am întors rar în blocul copilăriei mele. Dar uneori, când trec pe lângă uşa veche a apartamentului Anei, simt acelaşi gol în stomac ca atunci când eram copil.

Acum sunt adult şi am propriul meu copil. Îl privesc cum îşi împarte sandvişul cu un coleg mai sărac şi mă întreb dacă nu cumva tăcerea noastră a făcut mai mult rău decât bine. Dacă am fi vorbit deschis despre sărăcie? Dacă am fi cerut ajutor? Dacă n-am fi lăsat ruşinea să ne ţină captivi?

Poate că nu e destul să ajuţi pe ascuns. Poate că uneori trebuie să ai curajul să spui lucrurilor pe nume şi să ceri schimbare.

Oare câţi copii ca Ana mai trăiesc astăzi dincolo de pereţii subţiri ai blocurilor noastre? Şi câţi dintre noi alegem încă tăcerea?