Portofelul lui Vlad și colivia mea: Doisprezece ani în umbra unei căsnicii românești

— Irina, unde ești? De ce nu e gata cina? vocea lui Vlad răsună din sufragerie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea serii. Mâinile îmi tremură pe tocător, iar cuțitul alunecă periculos printre morcovi. Îmi mușc buza, încercând să nu răspund cu aceeași furie care îmi fierbe în piept. „Vin imediat”, spun, dar vocea mea e abia o șoaptă.

Așa începe fiecare seară de doisprezece ani. Mă numesc Irina și, dacă m-ai fi cunoscut înainte de Vlad, ai fi văzut o fată cu vise mari: voiam să devin profesoară de română, să scriu poezii, să călătoresc. Dar după ce l-am cunoscut pe Vlad, totul s-a schimbat. La început era fermecător, atent, mă făcea să râd. Apoi, încet-încet, a început să mă izoleze: „Prietenii tăi nu sunt buni pentru tine”, „Mama ta te influențează negativ”, „Nu ai nevoie de job, eu câștig destul”.

La început am crezut că mă protejează. Apoi am înțeles că mă controlează. Portofelul lui Vlad era cheia coliviei mele. El ținea banii, el decidea ce cumpărăm, unde mergem, ce mâncăm. Dacă voiam să-mi iau o carte sau o cafea cu o prietenă, trebuia să-i cer voie. „Ce-ți trebuie ție prostii din astea? Mai bine pune banii deoparte pentru copii.”

Când s-a născut Ana, fetița noastră, am simțit că poate totul se va schimba. Dar Vlad a devenit și mai posesiv. „Nu ai voie să ieși cu ea singură în parc. Dacă pățește ceva?” Îmi era frică să-l contrazic. Într-o zi, mama m-a sunat și m-a întrebat dacă sunt fericită. Am izbucnit în plâns și i-am spus că nu mai știu cine sunt.

— Irina, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! mi-a spus ea la telefon.

Dar ce puteam face? Nu aveam bani, nu aveam serviciu, nu aveam curaj. Vlad îmi repeta mereu: „Fără mine n-ai fi nimic.” Și ajunsesem să-l cred.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă nervos și a aruncat farfuria cu ciorbă pe jos pentru că nu era destul de caldă, Ana s-a speriat și a început să plângă. Am luat-o în brațe și am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai puteam suporta. În noaptea aceea am stat trează până târziu și am scris o scrisoare către mine însămi: „Irina, meriți mai mult.”

A doua zi am început să caut soluții. Am vorbit cu vecina mea, Mariana, care mi-a spus că la centrul comunitar din cartier se fac cursuri gratuite de calificare. Mi-am făcut curaj și m-am înscris la un curs de contabilitate. Mergeam pe ascuns, spunându-i lui Vlad că merg la piață sau la doctor cu Ana.

După trei luni, am primit o ofertă de muncă part-time la o firmă mică din oraș. Când i-am spus lui Vlad că vreau să lucrez, a izbucnit:

— Nu ai nevoie să muncești! Eu aduc bani în casă! Ce-o să zică lumea dacă nevasta mea stă la birou ca o slugă?

— Nu-mi pasă ce zice lumea! Vreau să fiu independentă! am strigat pentru prima dată după ani de tăcere.

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a plecat de acasă două zile. Când s-a întors, mi-a aruncat portofelul pe masă:

— Vrei bani? Ia-i! Să te văd cum te descurci singură!

Am luat portofelul și am simțit pentru prima dată că am puterea în mâinile mele. Nu era vorba doar de bani — era vorba despre demnitate.

Au urmat luni grele. Vlad a devenit tot mai rece, tot mai distant. Ana simțea tensiunea dintre noi și mă întreba mereu:

— Mami, de ce plângi noaptea?

Nu știam ce să-i răspund. Dar într-o zi am hotărât că nu mai pot trăi așa. Am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat la mama cu Ana de mână. Vlad a încercat să mă oprească, dar nu mai avea nicio putere asupra mea.

La început mi-a fost greu — salariul era mic, lumea mă judeca („Ce fel de femeie își lasă bărbatul?”), dar încet-încet am început să respir din nou. Am redevenit Irina cea care visa, cea care râdea cu poftă, cea care își ținea copilul în brațe fără teamă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă Ana va suferi pentru că nu are o familie „întreagă”. Dar apoi mă uit la ea cum zâmbește liber și știu că am ales corect.

Oare câte femei ca mine mai trăiesc încă în colivia unui portofel străin? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”? Voi ce ați face în locul meu?